lângă ea la masă. […] Dacă scoate chiar şi cel mai mic sunet, îl verifică
imediat. Întotdeauna îşi caută scuze. Când ieşim să luăm cina în oraş, doar se preface că îl pune deoparte – de fapt îl ţine în poală. E atât de evident când se uită în jos. Atunci, eu, tata şi sora mea îi spunem să lase telefonul.
Pe mine m-ar fi pedepsit imediat dacă aş fi vorbit cu cineva la telefon în timpul mesei, dar ea are voie să stea cu telefonul în mână. […] La cină, mama îşi vede de treaba ei pe telefon, iar eu, tata şi sora mea stăm pur şi simplu acolo. Nimeni nu mai zice nimic.
E o reacţie în lanţ. Nu trebuie decât o persoană care să dea startul sau să se oprească din vorbit.
Leslie trăieşte într-o lume a oportunităţilor irosite. Acasă nu are ocazia să
înţeleagă ce o poate învăţa conversaţia: importanţa sentimentelor ei, cum să
le gestioneze, dar şi cum să accepte şi să respecte sentimentele altora. Mi-a mărturisit că, „în momentul de faţă“, simte că „cea mai multă importanţă“ o are pe reţelele de socializare. Acestea sunt însă concepute pentru a ne învăţa lucruri diferite. În loc să promoveze valoarea autenticităţii, reţelele de socializare încurajează disimularea. În loc să ne înveţe care sunt beneficiile vulnerabilităţii, ne sugerează să ne prezentăm cea mai reuşită versiune a noastră. În loc să învăţăm cum să ascultăm, aflăm să ne înregistrăm mesajele mai eficient. Leslie nu devine mai bună la „citirea“ oamenilor; pur şi simplu se pricepe mai bine să-i facă s-o „placă“.
În ultima vreme, am remarcat un lucru încurajator: nemulţumirea tinerilor. Leslie nu este singura care îşi exprimă dezamăgirea. Copiii, chiar şi cei foarte mici, mărturisesc că nu sunt deloc încântaţi de atenţia pe care părinţii o acordă telefonului. Unii spun clar şi răspicat că nu îşi vor creşte sub nici o formă copiii aşa cum au fost crescuţi ei.
Atunci cum o vor face? Leslie, de exemplu, şi-ar creşte copiii într-o familie în care telefoanele nu ar fi prezente nici la micul dejun, nici la cină.
Acestea nu ar fi doar nişte reguli pe care să le încalce părinţii după bunul plac. Plănuieşte să-şi întemeieze o familie în sânul căreia să se poarte discuţii la masă. Cu toate acestea, unii dintre copiii care şi-au petrecut primii ani de viaţă luând masa în tăcere se tem că nu sunt suficient de pregătiţi să formeze o astfel de familie. Să ne amintim de tânărul care mi-a spus: „Cu siguranţă nu acum, dar într-o bună zi, cât de curând, mi-ar plăcea să învăţ să port o conversaţie“. Acesta a adăugat „cu siguranţă nu acum“
pentru că la vremea respectivă prefera să trimită mesaje în loc să vorbească.
Nu credea că s-ar fi putut exprima coerent dacă nu ar fi avut posibilitatea să-şi revizuiască mesajele. Era conştient că îi lipsea exerciţiul conversaţiei.
Practica este esenţială. Specialiştii în neuroştiinţe spun că creierul poate pierde orice deprindere pe care nu o foloseşte. Nicholas Carr, cel care a introdus noţiunea de „superficialitate“ pentru a-i ajuta pe oameni să
conştientizeze modul în care creierul se adaptează la viaţa pe internet,
spunea că, „din punct de vedere neurologic, devenim ceea ce gândim“6.
Dacă nu ne folosim anumite regiuni ale creierului, acestea nu se vor putea dezvolta sau vor avea conexiuni mai slabe. În consecinţă, copiii nu vor reuşi să dezvolte circuitele neuronale corespunzătoare dacă nu vor folosi părţile din creier care sunt activate de conversaţia cu un părinte grijuliu. Numesc asta ipoteza „piesei lipsă“. Deşi această denumire e oarecum frivolă, îngrijorarea mea este cât se poate de reală: dacă pe viitor copiii nu vor fi implicaţi în conversaţii, vor rămâne cu un pas în urmă în ceea ce priveşte propria dezvoltare.
Există o corespondenţă între relaţia pe care copiii o au cu conversaţia şi cea pe care o au cu lectura. Profesorii sunt nemulţumiţi de faptul că elevii –
atât de gimnaziu, cât şi de liceu – nu sunt la fel de capabili ca elevii din urmă cu doar un deceniu să citească din cărţile care cer o atenţie susţinută.
Maryanne Wolf, specialistă în neuroştiinţele cognitive, studiază
îndepărtarea de ceea ce ea numeşte „lectură intensivă“. În prezent, adulţii care au crescut citind literatură de specialitate îşi pot impune să se concentreze asupra unor texte lungi şi să-şi reactiveze circuitele neuronale pentru lectura aprofundată, circuite pe care le-ar fi putut pierde petrecând mai mult timp online decât citind cărţi. Copiii sunt însă nevoiţi să şi le dezvolte de la zero. Wolf sugerează că, pentru a-i face pe copii să devină
interesaţi de lectură, primul şi cel mai important pas este să le citim copiilor când petrecem timp cu ei.7
Analogia dintre lectură şi conversaţie este cât se poate de evidentă.
Pentru a-i determina pe copii să prefere conversaţia – şi să deprindă
tehnicile empatice care rezultă de aici – primul şi cel mai important pas este să discutăm cu ei. În general, copiii din ziua de azi sunt cei care se tem cel mai puţin să sublinieze faptul că tehnologia îi ţine în loc din multe puncte de vedere.
Oportunităţi irosite
Sigur, ideea că tehnologia poate afecta conversaţia în familie nu este o noutate. Televiziunea a stârnit la rândul ei preocupări similare. Exemplul televiziunii ne demonstrează că folosim tehnologia într-un anumit context şi
că respectivul context are o mare importanţă. Când eram mică, undeva prin anii ’50, mă uitam cu ai mei la filmul I Remember Mama şi la serialul The Molly Goldberg Hour. Pauzele publicitare ne ofereau timp preţios pentru a discuta despre diversele probleme ale personajelor şi despre cum noi am fi procedat diferit dacă am fi fost în locul lor. De curând, pe când scriam la capitolul dedicat singurătăţii din această carte, am urmărit cu fiica mea serialul poliţist True Detective şi ne opream din zece în zece minute pentru a dezbate firul narativ până la cele mai mici detalii. Pe când scriam la capitolul dedicat prieteniei, ne-am uitat la serialul Game of Thrones. De data aceasta, conversaţia a presupus şi destul de multe replici adresate televizorului.8 Nu-mi venea să cred ce se întâmplă! Erau omorâte prea multe personaje principale!
Tehnologia vine la pachet cu anumite opţiuni. Ne putem uita la televizor atât însoţiţi, cât şi singuri. Televizorul poate dezbina o familie, dar dacă
fructificăm faptul că poate fi folosit şi în scop social, poate la fel de bine să
readucă familia împreună.
Am intervievat-o pe Alli, o adolescentă în vârstă de cincisprezece ani.
Televizorul cu ecran plat proaspăt instalat la ea în bucătărie nu a devenit vatra familiei. În timpul mesei, Alli mănâncă în tăcere în timp ce se uită la televizor, iar părinţii ei îşi deschid telefonul. Alli le duce lipsa părinţilor.
Când are nevoie de sfaturi, când are întrebări privind problemele cu băieţii, problemele de la şcoală, problemele cu prietenele, intră pe contul ei anonim de Instagram, unde a strâns peste două mii de urmăritori.
La momentul respectiv, Alli mărturisea că avea nevoie de sfaturi în legătură cu o „problemă legată de o prietenă“, aşa că a postat pe Instagram o fotografie însoţită de o întrebare, primind astfel sute de răspunsuri din toată lumea. Alli spune că îşi petrece timpul pe Instagram „cu atenţie“ şi că
ştie cum să îşi poarte de grijă. Refuză de fiecare dată când cineva o întreabă
dacă îi poate trimite un mesaj personal. Putem observa o virtute a lumii virtuale în priceperea de care Alli dă dovadă pe Instagram: adolescenţii au acum un loc în care pot adresa întrebări şi purta conversaţii care în mod normal li s-ar părea incomode în mediul imediat apropiat lor. Să luăm un exemplu tipic pentru a înţelege cum funcţionează exact acest fenomen: adolescenţii homosexuali sau transsexuali dintr-un orăşel de provincie,
conservator din punct de vedere cultural, pot identifica online o comunitate mai mare; o astfel de împrejurare nu mai reprezintă astăzi o sursă de izolare. Dacă propriile valori sau aspiraţii se abat de la cele ale familiei sau ale comunităţii locale, nu mai este deloc dificil de descoperit cercuri de prieteni dincolo de acestea.
În cazul de faţă însă, Alli doreşte să stea de vorbă cu părinţii ei. Ea intră
pe internet doar pentru că părinţii stau cu telefonul deschis.
Paradoxul e că, dacă pe Alli şi membrii familiei ei i-ar fi despărţit distanţa, dacă mama ei ar fi fost nevoită să lucreze într-un alt oraş, atunci aplicaţiile de pe telefon şi calculator i-ar fi putut reuni. Cina ar fi putut fi un prilej pentru a vorbi pe Skype. În cadrul familiei, reţelele de socializare sunt folosite cu scopul de a-i ţine pe toţi la curent cu evenimentele majore şi cu ştiri importante, dar cum Alli locuieşte împreună cu părinţii, membrii familiei permit dispozitivelor să îi dezbine.
