ar continua să discute despre ceilalţi în mod conştient. Astfel, ceea ce la început poate fi un exerciţiu de autoreflecţie se transformă, cel puţin în cazul Lindei, în terapie comportamentală.
Trish şi Linda se confruntă cu aceeaşi dilemă: ce e de făcut când sentimentele nu coincid cu interpretarea aplicaţiei? Cara, o studentă care foloseşte o aplicaţie pentru iPhone ce monitorizează nivelul de fericire, are o problemă diferită. Cât de mult ar trebui să ne bizuim pe rezultatele unei aplicaţii de monitorizare pentru a primi lămuriri asupra propriilor sentimente? De-a lungul mai multor săptămâni, aplicaţia i-a cerut Carei să
indice nivelul de fericire, să spună unde se află, ce face şi cu cine e. Iată
concluziile aplicaţiei: nivelul de fericire al Carei e în scădere. Nu s-a putut stabili o legătură directă cu un factor anume.
Când a primit acest raport, Cara a constatat că nu se mai simţea la fel de fericită alături de partenerul ei. Aplicaţia nu făcuse legătura între el şi scăderea nivelului ei de fericire, dar Cara a început să se întrebe dacă nu
cumva el era sursa nemulţumirii ei. Nesigură pe propriile sentimente, a sfârşit prin a se despărţi de iubit, în parte influenţată de aplicaţie. Cara susţine că informaţiile transmise de programul de monitorizare au fost pentru ea „un punct de cotitură“. S-a simţit ca şi cum un factor extern îi
„confirmase“ că nu era pe calea cea bună.
În procesul de „monitorizare a fericirii“, multe lucruri pot fi interpretate greşit. Totul depinde de felul în care traducem ceea ce ne comunică
aplicaţia. Dacă s-ar fi dus la un psihoterapeut pentru a vedea de ce era
„nemulţumită“, Cara ar fi fost întrebată dacă ea şi iubitul ei discută
chestiuni mai dificile: nu neapărat lucruri care trebuiau evitate, ci mai degrabă lucruri care o deranjau din cauză că ar fi fost chinuitor pentru ea să
le înfrunte. Poate că – simţindu-se în siguranţă – tocmai cu iubitul ei şi-a permis să poarte conversaţii stresante. Se poate să fi fost un lucru pozitiv, nu neapărat negativ. Poate că interpretarea conform căreia Cara era
„nemulţumită“ fusese de fapt un semn că partenerul ei avusese, în general, o influenţă pozitivă asupra ei, deşi prezenţa lui îi stârnise anumite trăiri pe care aplicaţia le catalogase drept factori stresori. Nu toate neplăcerile se manifestă la fel. Unele ne deschid noi orizonturi ale cunoaşterii.
Din păcate, aplicaţia folosită de Cara nu a determinat-o să adopte o astfel de perspectivă. Dimpotrivă, aceasta a interpretat cifrele înregistrate de aplicaţie ca şi când ar fi primit „o notă proastă“, ceea ce a împins-o să caute obţinerea unor rezultate mai bune. Numai că, în lipsa unei persoane cu care să discute despre semnificaţia din spatele acelui rezultat, în lipsa unei metodologii prin intermediul căreia să-şi poată compara sentimentele actuale cu cele din trecut, păşea pur şi simplu orbeşte.
Descoperiri şi practici: cultura psihanalizei
În calitate de psiholog, am fost formată în spiritul tehnicii dialogului, mai precis în spiritul tehnicii conversaţionale a culturii psihanalizei, ceea ce i-ar fi putut oferi Carei o nouă perspectivă. În zilele noastre, multe dintre conceptele psihanalizei clasice au fost preluate sub forma unor abordări neconvenţionale, numite de obicei „psihodinamice“. Eu le voi numi „terapie prin conversaţie“, cu menţiunea că la tipul acesta de comunicare în scop
terapeutic fac referire. Spre deosebire de tehnicile care se prezintă sub forma unor oglinzi cantitative ale sinelui, terapia axată pe comunicare ne oferă strategii de interpretare a propriilor poveşti de viaţă. În cele ce urmează, voi menţiona două dintre acestea pentru a contura imaginea de ansamblu a discursului pe care terapia axată pe comunicare îl promovează.
Prima strategie ne recomandă să nu înţelegem cuvintele ad litteram, cisă le analizăm cu răbdare, să vedem unde ne vor purta. Terapeuţii asigură
cadrul necesar desfăşurării unei forme de comunicare care să ne încurajeze să spunem ce ne vine în minte fără să ne autocenzurăm.16 În timp ce algoritmii ne solicită anumite detalii, terapia axată pe conversaţie ne încurajează să discutăm liber.
Cea de-a doua strategie ne îndeamnă să acordăm o atenţie deosebită
modului în care relaţiile din trecut îşi lasă amprenta asupra prezentului.
Astfel, terapia axată pe comunicare construieşte un mediu în care terapeuţii nu se comportă ca nişte simpli parteneri de conversaţie, ci mai degrabă
rămân neutri. În acest mod, este mult mai uşor să ne dăm seama când proiectăm asupra lor trăiri din trecut. Sentimentele pot fi de mai multe tipuri, pozitive şi negative deopotrivă: de abandon, de iubire, de dependenţă
sau de furie. Proiecţiile sunt cunoscute sub denumirea de „transferuri afective“: de exemplu, sentimentele pe care le avem faţă de terapeuţii noştri, nu din cauza a ceea ce fac ei, ci din cauza a ceea ce suntem noi, a trecutului pe care îl aducem cu noi în cabinet.
Avem multe de câştigat atunci când ajungem să ne identificăm şi să ne analizăm emoţiile, întrucât există mari şanse să ne transpunem proiecţiile şi în alte relaţii, unde sunt mult mai greu de recunoscut şi de gestionat.
Aflaţi la adăpostul terapiei conversaţionale, descoperim că ne spunem în mod inconştient tot felul de minciuni mărunte – dar cu un impact puternic.
Învăţăm apoi să facem o pauză de gândire şi să remediem lucrurile.
Ajungem să conştientizăm momentele în care ne acuzăm terapeutul de neatenţie, când de fapt ne adresăm unei persoane care ne-a ignorat în trecut.
De asemenea, învăţăm să identificăm momentele în care le reproşăm celor apropiaţi trăsăturile pe care le dispreţuim cel mai mult la noi. Dacă ai impresia că partenerul cheltuieşte fără măsură, poate ar fi bine să te gândeşti dacă nu cumva îţi faci griji că tu însuţi cheltuieşti prea mulţi bani.
Pe măsură ce avansează în timp, conversaţia terapeutică generează un anumit tip de autoreflecţie. Suntem prezenţi la discuţie, dar ne şi lăsăm mintea să rătăcească. Ne concentrăm asupra detaliilor, descoperind astfel proporţiile nebănuite ale lucrurilor obişnuite. Terapia prin conversaţie încetineşte lucrurile astfel încât să le poată desluşi. De-a lungul timpului, strategiile din cabinet limpezesc conversaţiile din viaţa de zi cu zi.
Scopul meu nu este acela de a face o introducere în psihanaliză. Vreau doar să fiu suficient de explicită pentru a afirma următoarele: sensibilitatea terapiei psihodinamice – aplecarea asupra semnificaţiilor, timpul dedicat aşteptării şi dezvoltării unei relaţii terapeutice funcţionale, convingerea că
parcurgerea unei înlănţuiri de idei, chiar dacă în aparenţă neînrudite, va da în cele din urmă roade importante – are multe de oferit culturii digitale.
Tradiţia psihanalitică oferă metode de abordare a tehnologiilor care încearcă
să ne acapareze cu ajutorul algoritmilor.
Când o aplicaţie i-a spus Carei că este nefericită, motivul invocat de tânără a fost relaţia cu iubitul. Odată ce a strâns „dovezi“ suficiente, nu a mai putut suporta să rămână pasivă. În termeni psihanalitici, ceea ce a făcut Cara se numeşte acting out4. Având sentimente conflictuale, s-a consolat făcând o schimbare. A luat o decizie care nu avea o legătură
concretă cu „rezultatul“ aplicaţiei, dar care pe moment a făcut-o să simtă
că deţine controlul. Terapia conversaţională ne încurajează la reflecţie atunci când suntem mânaţi de nevoia de a „repara“ ceva – şi asta imediat!
Psihanaliza sugerează că faptele care precedă înţelegerea de sine rareori se dovedesc o metodă bună de redresare a situaţiei personale. Spuneam mai devreme că un terapeut ar fi putut-o face pe Cara să descopere dacă
iubitul ei i-a îngăduit să aibă emoţii negative pe motiv că se simţea mult mai în siguranţă în prezenţa lui. Acesta nu este un lucru de neglijat, ci un disconfort ce merită trăit.
Dacă acţionăm impulsiv, putem genera schimbări şi eventual chiar şi situaţii de criză. Tot acest zgomot nou generat ne poate înăbuşi sentimentele pe care încercam iniţial să le înţelegem. Cu toate astea, oamenii procedează
