„impresie“ vor lăsa în urmă. Melissa mi-a mai povestit că, în unele momente când scria în jurnal, visa ca cineva să îl găsească şi să îl citească
într-o bună zi, numai că în imaginaţia ei ziua cu pricina era foarte îndepărtată – de aceea nici nu influenţa în vreun fel ceea ce scria. În schimb, pe Facebook scrie cu scopul de a deveni cât mai populară acum.
Astfel, Melissa şi-a creat un profil de Facebook atrăgător, care să reflecte imaginea persoanei în care dorea să se transforme, identitatea la care aspira.
Spunea lucruri prin care să le atragă celorlalţi atenţia. Este extrem de selectivă când vine vorba de conţinutul pe care îl distribuie zilnic. De exemplu, nu scrie niciodată despre disputele care apar în familie. Toate acestea se regăsesc în paginile de jurnal. Pe Facebook însă, Melissa îşi propune să publice numai lucruri pozitive.
Am constatat că, atunci când considerăm imaginea ideală a sinelui subiect de introspecţie, putem deveni surprinzător de invidioşi faţă de noi înşine. Bineînţeles, definirea propriilor aspiraţii ne poate fi de folos. Vorbim de informaţii care ne-ar putea ajuta să reflectăm asupra persoanei care dorim să devenim. Totuşi, pe Facebook ne putem proiecta imaginea la care aspirăm şi putem pretinde că suntem acea persoană.
Imaginea noastră de pe Facebook este complet diferită de felul în care recurgem la avatarurile din jocuri. Studiez de multă vreme modul în care obiectele digitale ne informează în ce fel ne percepem pe noi înşine şi am dedicat numeroşi ani cercetării privind influenţa psihologică a jocurilor de rol din mediul digital. Avatarurile pe care le creăm în cadrul jocurilor online (cărora de cele mai multe ori le alegem constituţia corpului, fizionomia sau chiar particularităţile comportamentale) nu au fost gândite cu scopul de a stimula autoreflecţia. Or ele îndeplinesc exact această funcţie. Atunci când ne construim un avatar, îi conferim adesea trăsături care să ne permită să
exteriorizăm anumite părţi din noi pe care ne-am dori să le sondăm mai bine. Cu alte cuvinte, universul jocurilor poate deveni un spaţiu de explorare identitară.3 Un inginer de software în vârstă de 30 de ani şi-a dat seama că îl frustrează faptul că nu reuşeşte să se impună. În accepţiunea lui, bărbaţii asertivi sunt percepuţi drept agresori, pe când femeile asertive sunt considerate chiar atrăgătoare, „în genul lui Katharine Hepburn“. Prin urmare, s-a hotărât să încerce să fie mai asertiv, interpretând femei puternice în jocurile online. Acest exerciţiu virtual i-a fost într-adevăr de folos. După ani de zile petrecuţi pe internet în pielea unor femei puternice, a devenit la rândul lui un bărbat mult mai încrezător şi categoric.
În mod surprinzător, am descoperit că folosirea avatarurilor în vederea explorării propriei identităţi se poate dovedi mai facilă decât crearea unui profil de Facebook în acelaşi scop. În cazul avatarurilor, ne este clar încă de la început că „interpretăm“ un personaj cu totul diferit de noi. E doar un joc.
Pe Facebook însă, creăm o variantă publică a vieţii noastre. De aceea îşi şi doresc utilizatorii să ne devină prieteni. Vor să ştie tot ce facem, tot ce gândim.
Teoretic, suntem conştienţi de diferenţa dintre noi şi alter ego-ul nostru de pe Facebook. Dacă limitele încep să fie neclare, ne va fi greu să ţinem
lucrurile sub control. E ca şi cum am spune o mulţime de minciuni mărunte de-a lungul timpului, astfel încât ajungem să uităm adevărul tocmai din cauză că se aseamănă atât de bine cu minciunile.
În zilele noastre, folosirea internetului în scopul autoreflecţiei ridică o întrebare cât se poate de reală: cât de sinceri ar trebui să fim? Suntem conştienţi că nu reprezintă un spaţiu privat, nu este un jurnal ascuns undeva.
Este ceva nou: un spaţiu public pe care îl putem percepe ca şi cum ar fi cel mai intim loc de pe pământ.
Singurii doi oameni din întreaga lume
Autoreflecţia ne face vulnerabili. Din acest motiv, practicile ei cuprind atât de des modalităţi de protejare a intimităţii4 (ne ascundem jurnalele) şi a confidenţialităţii (de exemplu, în relaţia cu terapeutul sau cu preotul).
Reţelele de socializare ne îndeamnă să ne supunem unui nou set de reguli: să distribuim în timp ce reflectăm; să reflectăm în timp ce distribuim.
Astfel, companiile care ne pun la dispoziţie aceste platforme au posibilitatea nu numai de a vedea, dar şi de a stoca totul. Intimitatea, definită în termeni generali drept libertatea oamenilor de a rămâne neobservaţi, dispare cu desăvârşire. Cu ce preţ însă?
Pe la jumătatea anilor ’90, când internetul tocmai apăruse, am avut ocazia să discut cu Alan, un tânăr în vârstă de 27 de ani licenţiat în istorie, despre Netscape, unul dintre primele navigatoare de internet. Alan mi-a spus: „Aşa cum caut ceea ce mă interesează, la fel aflu ce mă interesează în funcţie de ceea ce caut“. Când Alan a desfăşurat primele lui căutări, trăia cu impresia că nu are să lase nici o urmă. Credea că are libertatea de a „căuta lucruri pe care mi-ar fi fost ruşine să le iau de la bibliotecă. S-ar putea ca cineva să
vadă cartea pe care o împrumut“. Această explorare poate fi compromisă
dacă nu simţim că ne aflăm într-un spaţiu privat. Cu toate că acum ştim că
în mediul online nu avem cum să ne bucurăm de un spaţiu privat, mulţi îmi spun că se comportă la fel ca Alan, ca şi cum acţiunile lor ar fi confidenţiale.
Să vorbim acum despre David, un producător de televiziune în vârstă de 47 de ani care împărtăşeşte perspectiva lui Alan. La rândul lui, îşi descoperă
pasiunile pe măsură ce navighează pe internet. Pe David l-am întâlnit însă
în 2013, la două decenii de la discuţia cu Alan. David e dornic să explice mai în detaliu „avantajul uriaş“ al timpului petrecut online: „Mă simt zen atunci când îmi pun căştile şi pătrund în universul iPhone-ului meu. Acesta este refugiul meu“. David susţine că navigarea între aplicaţii îi oferă un moment de autoreflecţie: „Acolo, treci de la muzică la ştiri, de la ştiri la divertisment şi de la divertisment la oameni. Tu deţii controlul. Eşti stăpân pe situaţie. Aceasta este zona mea de confort“. În acest caz, definiţia autoreflecţiei este restrânsă: presupune controlul pe care îl avem asupra conexiunilor noastre. Ne-am mai întâlnit cu această situaţie anterior, când defineam solitudinea ca timp petrecut cu un grup.
Asemenea lui Alan, David recunoaşte că îi place să se uite în istoricul activităţii lui online. David păstrează e-mailuri, comentarii pe Twitter, pe Facebook, dar şi mesaje, pe care le numeşte „piste“. La fel ca Alan, se înţelege pe sine prin prisma situaţiilor prin care a trecut. Este de părere că
timpul petrecut pe internet reprezintă „un mod de a gândi cu voce tare“. În schimb, spre deosebire de Alan, felul în care David se foloseşte de internet pentru a-şi exploata interesele începe să-l neliniştească. Este conştient că, atunci când „gândeşte cu voce tare“ în mediul online, ceilalţi sunt în postura de a-l asculta.
În cazul lui David, deşi conectarea la internet îi oferă un simţ al identităţii, este conştient că în acelaşi timp îl transformă într-un simplu produs de date care poate fi comercializat şi, în egală măsură, într-un subiect al unei potenţiale supravegheri guvernamentale. Prin urmare, în timp ce îşi urmează „pistele“, David se regăseşte într-un mediu al autoreflecţiei, unde, dacă nu se autocenzurează, poate avea impresia că este nesăbuit, naiv sau chiar culpabil. Totuşi, potenţialele abateri au ajuns atât de frecvente, încât preferă să uite că face aşa ceva.
Prăpastia dintre dimensiunea vieţii online şi felul în care o resimţim împiedică dezbaterea problemei intimităţii pe internet. Să luăm exemplul e-mailului. Oamenii „sunt conştienţi“ că poşta electronică nu are caracter confidenţial. Cu toate astea, mulţi o întrebuinţează, cel puţin din când în când, pentru schimburile de corespondenţă cu caracter personal. Mi-am pus această problemă de-a lungul ultimelor decenii. Rezultatul este mereu
acelaşi: atunci când ne fixăm privirea asupra unui ecran, ne simţim complet singuri. Această senzaţie de izolare cu persoana căreia îi scriem – ca şi cum am fi singuri în întreaga lume – evită de cele mai multe ori realitatea. E-mailurile pot fi accesate, stocate şi apoi accesate din nou. Caracterul aparent efemer al conţinutului de pe ecran maschează adevărul: nimic din ceea ce scriem nu poate fi şters. În termeni mai generali, utilizarea internetului subminează însăşi realitatea acestuia. Ca atare, David continuă să navigheze pe internet, să-şi analizeze parcursul şi să considere că ceea ce face e un soi de meditaţie. Asta până când începe să considere că totul e o expunere publică, mustrându-se că face ceva cu care el însuşi nu prea e de acord.
Atunci când se confruntă cu o situaţie dificilă, oamenii nu respectă
sfaturile pe care le oferă altora. Cei mai înţelepţi afirmă că „nu ar trebui menţionat online decât ceea ce nu v-ar deranja să apară la afişierul unei companii“. Problema este că tot cei înţelepţi intră apoi pe Facebook şi Instagram şi îşi ignoră propriile reguli.
Această situaţie contradictorie reduce şansele ca spaţiul digital să devină
un instrument al autoreflecţiei. Odată cu o mai bună cunoaştere a celor care au acces la informaţii, s-ar putea să devenim tot mai puţin dispuşi să le divulgăm. În acelaşi timp, de fiecare dată când testăm o nouă aplicaţie, investim în ea o parte tot mai mare din noi înşine. Apoi, pe neaşteptate, aplicaţiile ne pot răspunde, dezvăluindu-ne cine suntem în funcţie de ceea ce le spunem şi arătăm.
Nu-i rău să ai un obiect evocator
Cu ocazia celei de-a zecea aniversări, Facebook a conceput un algoritm care să realizeze un „colaj cu cele mai importante momente“ ale tuturor utilizatorilor de când s-au alăturat reţelei. Algoritmul responsabil de acest colaj a luat în calcul postările şi fotografiile care au primit cele mai multe like-uri şi comentarii. În cazul de faţă, autoreflecţia bazată pe algoritmi li s-a părut celor mai mulţi utilizatori o joacă inofensivă. Un bărbat a publicat un articol cu privire la aceste colaje, subliniind că, potrivit reţelei Facebook, unul dintre „punctele culminante“ din ultimul an fusese când publicase următoarea întrebare: „Cine mai vrea să se uite la fotbal?“5
Există însă o latură şi mai importantă a colectării informaţiilor publicate pe Facebook: oamenii au început să se întrebe ce este realmente important pentru ei. Colajul de puncte culminante a devenit un schelet narativ, iar pe oameni nu îi deranjează că Facebook semnează versiunea iniţială. Ulterior, aceştia au avut oportunitatea de a o revizui. Tatăl a trei copii a imprimat
„filmul cu momentele-cheie“ şi a vorbit despre asta cu familia la micul dejun. Mi-a spus cât de bucuros este că deţine acea copie în format tipărit:
„Nu aş fi reuşit niciodată să fac singur un album de fotografii atât de rafinat! E minunat!“
La scurt timp după apariţia acelui colaj, am primit o scrisoare de la Sid, un bărbat în vârstă de 40 de ani care suferă de scleroză laterală amiotrofică, cunoscută şi sub numele de boala Lou Gehrig. Mi-a povestit că a avut o reacţie destul de ciudată atunci când a primit colajul anului 2013, acela fiind anul în care a fost diagnosticat.
M-am blocat pur şi simplu. Anul trecut pe vremea asta, aveam stabilită o programare la medicul ortoped pentru a clarifica starea anormală a mâinilor mele. Poate că ar fi trebuit să-mi dau seama de ceea ce avea să
