Fie că am beneficiat sau nu consiliere cu un psihanalist, fie că am citit sau nu din Freud, cu toţii ne familiarizăm cu anumite idei pe măsură ce ne gândim la trecut, prezent sau la perspectivele de viitor. Această tradiţie a autoreflecţiei pune accentul pe trecut, pe rolul limbajului, precum şi pe
influenţa inconştientului. Ne învaţă că viaţa ne este „populată“ de cei care contează cel mai mult pentru noi.1 Aceşti oameni trăiesc înlăuntrul nostru.
Învăţăm să conştientizăm influenţa pe care o au asupra noastră atunci când ne raportăm la atuurile şi la punctele noastre vulnerabile. Dacă părinţii noştri au avut un comportament agresiv, probabil că nu vom şti cu certitudine dacă e un comportament justificat. În schimb, dacă părinţii noştri ar fi absenţi, cel mai probabil ne-am simţi abandonaţi, inclusiv când suntem înconjuraţi de cei dragi.
Tradiţia psihanalitică ne ajută să ne conştientizăm tendinţa de a privi lumea prin prisma felului în care ne percepem ca urmare a celor mai însemnate relaţii personale. Astfel, învăţăm că autoreflecţia ne poate ajuta să ne croim drum, dincolo de această disonanţă de voci interiorizate, către un spaţiu pe care îl simţim în mod real ca fiind „al nostru“. În acest spaţiu, putem descoperi în ce măsură suntem modelaţi de trecut, faţă de care ne putem distanţa într-o oarecare măsură.
În loc să ne folosim de prezent pentru a ne remedia conflictele nerezolvate din trecut, am putea vedea ceea ce ne înconjoară dacă ne-am conştientiza propria capacitate de proiecţie. Aşadar, psihanaliza consideră
autoreflecţia o cale către realism. Când gelozia şi pericolul ameninţă, nu le trecem cu vederea. Dacă ni se oferă iubire, o putem vedea.
Pentru a ne putea bucura de recompensele autoreflecţiei, avem nevoie de timp, dar bineînţeles că în ziua de azi nu ne mai acordăm suficient timp. În plus, avem nevoie de disciplină. În orice caz, aceste beneficii depind de dezvoltarea capacităţii de a lua o pauză pentru a reflecta asupra ideilor încâlcite sau asupra relaţiilor complicate. Când îmi e frică, oare sunt în pericol, sau sunt doar inhibat? Dacă sunt îndrăzneţ, oare înseamnă că sunt bine pregătit, sau doar nesăbuit? Dacă vreau să ies dintr-o relaţie, oare am fost tratat necorespunzător, sau doar îmi e teamă de angajament?
Eul algoritmic
Psihanaliza ne propune să ne cultivăm atât tendinţa către solitudine, cât şi către autoreflecţie. Există însă multe lucruri care ne descurajează. Uneori, sperăm că ne putem înţelege mult mai simplu. Ar fi plăcut dacă ne-am
putea remedia neajunsurile cu ajutorul unei pastile, al unei mantre sau al unei modificări a comportamentului.
Acum se pare că putem spera la eficientizarea autoreflecţiei prin intermediul mijloacelor tehnologice. Lista de posibile tehnologii este deja lungă: putem vorbi de un calculator programat să se comporte ca un terapeut; dispozitive care ne permit monitorizarea funcţiilor vitale cu scopul de a identifica tipare biologice ce ne permit să ne înţelegem propriile stări psihice; programe care ne analizează cuvintele din jurnal şi care oferă un diagnostic privind sănătatea noastră mintală. Ultimele au primit statutul de
„adevăratul tu“, întrucât se bazează pe elementele măsurabile ale propriului comportament, ale propriului „output“. Aceste programe ne sunt prezentate ca fiind un eu cuantificat sau algoritmic.2
Să nu subestimăm vreodată influenţa pe care o poate avea asupra noastră
apariţia unui obiect evocator. Suntem de-abia la începutul folosirii tehnologiilor de autoraportare şi de autoraportare cuantificată ce ne permit să ne percepem pe noi înşine. Folosite cu un scop bine determinat, ele ne pot suscita reflecţia necesară unei mai bune autocunoaşteri, dar nu o pot face singure. Aplicaţiile ne oferă numere, dar numai oamenii pot oferi un fir narativ. Tehnologia expune mecanisme, însă oamenii sunt cei care trebuie să
găsească un sens.
Impresionant este faptul că unele dintre cele mai utilizate aplicaţii –
Facebook, de exemplu – par să fi fost concepute special pentru a asigura un fir narativ. În definitiv, criteriul de bază de pe Facebook constă în înregistrarea şi ilustrarea evenimentelor care ne marchează viaţa.
Bineînţeles, ştim deja că lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Reţelele de socializare pot şi inhiba dialogul interior, deviindu-ne astfel atenţia de la reflecţie la auto-prezentare.
De la jurnal la fluxul de ştiri
Viaţa de familie a Melissei este destul de agitată. Este în ultimul an de liceu, iar părinţii ei se ameninţă de ani de zile cu divorţul, transformând fiecare masă în prilej de ceartă. În trecut, Melissa şi-a găsit alinarea în dansul contemporan, în fotografie, dar mai presus de orice în jurnalul scris de
mână. Mi-a povestit că uneori îl reciteşte doar pentru a urmări evoluţia propriului stil. Acest lucru îi poate indica starea de spirit pe care a avut-o într-un anumit moment.
Scriam în el în fiecare seară. Îmi place să scriu. E chiar nostim să-l revăd de fiecare dată – imediat îmi dau seama dacă eram supărată în acele clipe. Uneori, până şi literele au un aspect agresiv. Asta înseamnă că
eram supărată atunci şi că scriam cu nervi. În caz că e vorba de ceva care mă frământă serios, pot reciti ulterior ce am scris, cum m-am simţit, cum am reacţionat.
În ultima vreme, Melissa scrie în jurnal pe fugă; de cele mai multe ori, renunţă cu desăvârşire la el şi îşi îndreaptă atenţia către reţelele de socializare. Am cunoscut-o chiar în perioada în care Facebook devenea nucleul emoţional al vieţii ei. Nu fusese admisă de nici una dintre cele patru universităţi de pe lista ei de „opţiuni principale“. Urma să se mute de acasă
pentru a frecventa cursurile unei mici universităţi din mediul rural, situată
în partea nordică a statului New York. Mi-a mărturisit că a început să aibă o activitate tot mai intensă pe Facebook atunci când a descoperit o pagină
care i se potrivea de minune, intitulată „AM FOST RESPINS DE
UNIVERSITATEA PREFERATĂ“. Pe această pagină, Melissa discută cu alte persoane care îi împărtăşesc decepţiile legate de facultate. Printre acestea se aflau cei care se înmatriculaseră la „cea de-a patra opţiune“ şi care ulterior avuseseră o carieră de succes. În prezent, spunea Melissa, îşi petrece aproape tot timpul liber pe Facebook: „Mi-aş fi dorit să n-o fac, dar nu mă pot abţine“, a mai adăugat ea cu blândeţe.
Care să fie oare cauzele acestui conflict? Melissa are nevoie de sprijin social. Planurile ei de studii dăduseră greş, iar familia nu o consola în nici un fel. Facebook (cu pagina „AM FOST RESPINS“) îi oferă un mediu în care să-şi poată pune povestea. Cu toate astea, Melissa susţine că, în ciuda tuturor aspectelor pozitive, îi este „greu să găsească un echilibru“ atunci când intră pe Facebook. Odată ajunsă acolo, aplicaţia o „consumă“, devenind foarte dificil de abandonat. Şi mai îngrijorător, mai spune Melissa, este faptul că „îmi e aproape imposibil să mă ocup de lucrurile pe care le consider cu adevărat importante: să stau singură, să scriu în jurnal, să
vorbesc cu fratele meu, să-mi sun prietena cea mai bună“. Astfel, se simte
„blocată“ pe Facebook, postând despre mâncare, parcurgând profiluri şi
„urmărind“ persoane din aceeaşi promoţie: „Mă pierd parcurgând comentariile şi profilurile altor persoane sau chiar vorbind cu ele. Niciodată
nu sunt lucruri importante, doar pierdere de timp. Deşi urăsc să pierd timpul, tot o fac. Mă uit o dată la ceas şi arată 19:14, după care mă mai uit o dată şi, deşi mie mi se pare că a trecut doar un minut, ceasul arată ora 20:30“. Facebook nu a fost gândit pentru a zădărnici autoreflecţia, dar de cele mai multe ori o face.
Melissa este convinsă că, în parte, ceea ce o ţine blocată pe Facebook este teama că ar putea fi marginalizată. S-a simţit marginalizată în şcoala generală şi tocmai de aceea i „se strecoară în suflet această temere. Da.
Dorinţa de a fi mereu la curent cu evenimentele, de a fi în permanenţă
online este un mod de a spune: «Bun, dacă e să se întâmple ceva, vreau ca eu să ştiu tot»“. Din acest motiv, îşi tot verifică Facebook-ul: „ Trebuie să-l verific încontinuu. […] Mă tem ca nu cumva să rămân pe dinafară sau să
ratez ceva“. Pe Facebook, spaima aceasta îi este domolită.
Cu toate că Melissa recurge la Facebook ca substitut al jurnalului („îmi e mai uşor aşa“, spune ea), nu este la fel de deschisă pe platforma digitală.
Mi-a mărturisit că, pe când încă mai scria în jurnal, simţea că o face pentru ea însăşi. În momentul în care a făcut trecerea la Facebook, a început să
disimuleze. Îşi exprimă opiniile, dar în acelaşi timp se gândeşte şi la ce
