Pe măsură ce devenim tot mai familiarizaţi cu tipurile de date pe care dispozitivele de monitorizare ni le transmit, ar trebui să înţelegem că nu e musai ca primele noastre impulsuri să fie şi ultimele. Putem foarte bine să
construim poveşti în jurul cifrelor obţinute. De fapt, în cazul lui Trish putem
observa acest impuls („mă face să mă întreb de ce crede asta despre mine“).
Atunci când se întâlnesc cu cei care se declară membri ai „mişcării sinelui cuantificat“, unii oameni chiar prezintă date provenite de la senzori sau aplicaţii şi încearcă să construiască poveşti pe baza lor.
În acelaşi spirit, o femeie în vârstă de 30 de ani, recent divorţată, a lansat un blog de introspecţie pe care l-a numit „Despărţirea cuantificată“. În zilele şi lunile de după divorţ, a monitorizat numărul de mesaje trimise şi de apeluri efectuate (şi către cine), melodiile ascultate (clasificate drept vesele sau triste), locurile în care a mers, dar şi achiziţiile inutile şi preţul acestora.
Şi-a monitorizat orele de somn şi de veghe, când şi pentru cât timp a făcut mişcare, când a mâncat în oraş sau când a mers la cinema. Cu ce ocazie a plâns în public şi a postat pe reţelele de socializare?
Conţinutul postat de ea e captivant. Cu toate acestea, pe măsură ce îi citeam blogul, aveam impresia că parcurg date neprelucrate ale unei poveşti diferite privind semnificaţia cumpărăturilor, a lacrimilor sau a muzicii. Oare nu cumva toată această experienţă îi amintea de momente în care se simţise singură, de alte pierderi?
Care fuseseră strategiile care dăduseră rezultate înainte? Ce posibile pietre de poticnire pot fi identificate în trecutului ei? De ce fel de sprijin are nevoie? Pe blogul ei nu prea discută despre asta. Ce am reuşit totuşi să aflu este că, atunci când a cunoscut online un bărbat pe care îl plăcea, a schimbat cu el „1.146 (de mesaje) numai în primele patru săptămâni, o medie de 40,9 de mesaje pe zi“. Ulterior, povestea lor s-a terminat. Ce concluzii putem trage de aici? Ce poate înţelege ea din asta? Cifrele blogului „Despărţirea cuantificată“ au nevoie de propria lor poveste.
O reacţie asemănătoare am şi faţă de împătimiţii cuantificării sinelui care suferă decese în familie şi apoi se monitorizează digital pe perioada doliului, cu intenţia vădită de a nu sări peste nici o etapă a acestui proces.
Intenţia este lăudabilă, chiar înduioşătoare. Cu toate acestea, nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva, prin faptul că îşi monitorizează singuri suferinţa, ajung să-şi ţină mintea atât de ocupată, încât nu mai pot simţi durerea. Oare luarea pulsului emoţional şi cuantificarea acestuia ne permit să rămânem concentraţi asupra sentimentelor, sau ne distrag atenţia, întrucât, odată
clasificate, simţim că am făcut ceva „constructiv“ cu sentimentele şi nu mai
este nevoie să le acordăm atenţie?
Oare monitorizarea perioadei de doliu ne ajută să deplângem pierderea, sau ne distrage din cauza faptului că, dacă simţim că trebuie să ne începem şi să ne terminăm povestea cu un număr, ajungem să îngrădim poveştile pe care le împărtăşim?
Natasha Dow Schüll, antropolog de profesie, a realizat un studiu etnografic al adunărilor din cadrul mişcării sinelui cuantificat. În cadrul acestor întâlniri, membrii mişcării care s-au „monitorizat“ se ridică în picioare şi îşi spun povestea. Schüll observă că „activitatea definitorie a MSC (mişcarea sinelui cuantificat) este reprezentată de evenimente în cadrul cărora persoanele care obişnuiesc să se monitorizeze urcă pe scenă şi relatează ce anume au monitorizat de-a lungul procesului, ce au avut de învăţat etc.“. Schüll s-a arătat plăcut surprinsă de această metodă, punându-şi următoarea întrebare: „Nu cumva numerele sunt nişte simple elemente în cadrul unui demers narativ?“12
În opinia mea, răspunsul nu este simplu. Cifrele sunt într-adevăr o parte componentă a procesului narativ, dar reprezintă ceva mai mult de atât. Când ni se furnizează date sub formă de cifre, acestea tind să capete o semnificaţie aparte, în ciuda faptului că lasă în seama noastră toată munca grea pe care o presupune construcţia unei poveşti. Or ele condiţionează
această construcţie, deoarece povestea pe care o spunem trebuie să justifice rezultatul obţinut. Istoricul datelor noastre cuantificate ne poate asigura materialul necesar elaborării unei poveşti, numai că limbajul ne poate trăda în acest caz. Spunem că output-ul aplicaţiilor de monitorizare reprezintă
„rezultate“, dar de fapt nu putem vorbi de rezultate. Sunt doar nişte primi paşi care, cel mai adesea, nu ne indică şi paşii următori.
Dacă rezultatele aplicaţiilor nu au nici un sens pentru noi, nu mai avem ce face. Atunci când aplicaţia „750 de cuvinte“ i-a transmis lui Trish
„rezultatul“ derutant (întrucât ea nu era de părere că o preocupa moartea), nu i-a oferit şi nişte indicaţii suplimentare sau un partener de dialog. Trish era nedumerită şi nu ştia cum să îşi explice de ce – conform algoritmilor –
cuvintele îi erau asociate cu moartea.
Am discutat despre monitorizare şi autoreflecţie cu Margaret E. Morris, psiholog la Intel Corporation.13 Aceasta lucrează de mai bine de un deceniu
la dezvoltarea aplicaţiilor care îi ajută pe oameni să ţină o evidenţă a stării lor de sănătate – atât din punct de vedere fizic, cât şi din punct de vedere emoţional – şi să-şi facă o imagine clară în minte asupra acesteia.
Analizându-şi munca de peste ani, Morris recunoaşte că ceea ce o frapează
la instrumentele pe care le-a creat este faptul că „sunt foarte eficiente ca punct de plecare, dar nu şi ca ultimă soluţie“ şi că „toate au dus la iniţierea unor conversaţii“. Cât despre dinamica vieţii de familie şi sănătate, conversaţia este cea care a adus schimbare.
Morris susţine că, în anumite situaţii, conversaţia este iniţiată de un membru al familiei sau de un prieten. Într-unul dintre studiile de caz ale lui Morris, o femeie ţintuită în casă din cauza unei boli cronice a fost rugată să
îşi declare starea de spirit într-o aplicaţie de pe telefonul mobil. Această
aplicaţie, numită „Harta dispoziţiei“, îi solicita femeii de mai multe ori pe zi să îşi comunice starea sufletească. Când era tristă, programul îi sugera tehnici inspirate din terapia cognitiv-comportamentală care s-o ajute să vadă
lucrurile într-o lumină mai pozitivă. În cazul de faţă, fiul pacientei a fost cel care a apelat la programul respectiv pentru a iniţia o conversaţie.
Tehnologia i-a oferit posibilitatea de a discuta despre starea mamei lui, lucru pe care nu reuşise să îl facă de unul singur. Morris conchide: „Motivul pentru care aceste tehnologii au un impact real este că pot prilejui conversaţii“14.
În slujba şi pe mâna algoritmului
Linda, o studentă la Facultatea de Administrare a Afacerilor în vârstă de 33
de ani, este mult mai încântată decât Trish de experienţa avută cu aplicaţia
„750 de cuvinte“, deoarece i se pare că îi asigură un soi de terapie. A început să folosească aplicaţia în momentele în care se simţea stresată, confruntându-se cu cerinţele academice, cu viaţa într-un alt oraş, precum şi cu faptul că nu mai avea la fel de mulţi bani ca atunci când lucra. În încercarea de a-şi face ordine în viaţă, Linda şi-a dorit să afle cum se simte cu adevărat, iar algoritmii aplicaţiei îi promiteau s-o informeze cât de iubitoare, fericită, supărată, neliniştită sau tristă este. Cu toate acestea, Linda s-a arătat nemulţumită după numai câteva săptămâni de utilizare a
aplicaţiei: „Cine vrea să-şi pună inima pe tavă doar ca să afle că este o persoană introvertită, care-şi dă prea multă importanţă? Cine vrea să i se spună că este mai trist decât majoritatea celorlalţi utilizatori? Ba chiar că
nici nu este la fel de fericit ca săptămâna precedentă?“
Linda vede însă şi partea bună a lucrurilor. Aceasta spune că, după două
săptămâni de „critică constructivă“, aplicaţia a început s-o „antreneze“.
Acum scrie ceea ce crede că şi-ar dori aplicaţia să audă de la ea. Se străduieşte să fie optimistă şi să vorbească mai mult despre alte persoane în cele 750 de cuvinte zilnice. Linda susţine că, potrivit programului, nu mai este la fel de egocentrică precum era odată.
Fac parte dintr-un grup unde Linda discută despre interacţiunea ei cu
„750 de cuvinte“. Se pune întrebarea dacă abordarea Lindei o face cu adevărat o persoană mai bună. Fără îndoială, manipulează sistemul, dar poate că şi sistemul o manipulează la rândul său într-un mod pozitiv. Să fie aceasta o formă de terapie? Să fie oare un lucru rău să prezinţi în zilnic o versiune pozitivă a zilei tale? Cineva spunea: „Eu cred în ideea de «prefă-te până reuşeşti»“. Studiile arată că, atunci când zâmbim, însuşi zâmbetul declanşează eliberarea de substanţe chimice asociate fericirii.15 Linda este convinsă că ar putea deveni mai puţin obsedată de propria-i persoană dacă
