La fel ca Alli este şi Hillary. În vârstă de 15 ani, Hillary spune că, atunci când vine vorba de problemele personale, ar prefera să apeleze la mama ei, nu la reţea. Problema este că „mama nu este disponibilă atunci când dă
mesaje“. Asemeni lui Alli, nici ea nu ştie cum să-i atragă atenţia mamei. Pe Instagram sau pe Facebook, se găseşte însă mereu cineva care să-i acorde atenţie.
Hillary descrie astfel felul în care mama ei opreşte conversaţia: „Dacă îi vorbesc mamei în timp ce îi scrie cuiva un e-mail, ori îmi spune să aştept, ori, dacă îmi răspunde, la mijlocul propoziţiei se opreşte oricum pentru a termina de scris e-mailul respectiv. De-abia apoi îşi reia ideea. Din acel punct, ba vorbeşte, ba iar se opreşte“. Hillary consideră că aceste întreruperi duc la erodarea încrederii: „Încrederea e uşor de pierdut când ai de-a face cu cineva care nu te înţelege, care nu îţi acordă atenţie. […] Nu mi se pare că
mă pot încrede în cei care stau cu ochii în telefon în loc să se implice activ în conversaţie“.
Potrivit psihanalistului Erik Erikson, încrederea de bază reprezintă piatra de temelie a tuturor celorlalte procese de dezvoltare. În cazul nou-născuţilor, încrederea îmbracă o formă primitivă: „Dacă mi-e foame, trebuie să fiu hrănit“9. Ulterior, încrederea se clădeşte pe alte căi; dincolo de a fi hrăniţi, oamenii îşi doresc să fie ascultaţi. Hillary spune că nu şi-a
confruntat niciodată mama pe tema telefonului. De cealaltă parte a baricadei îl avem pe Austin, în vârstă de 15 ani, care recunoaşte că îşi apostrofează
părinţii destul de des din cauză că stau mereu cu telefonul deschis, cu toate că „regulile casei“ interzic acest lucru: „Mama îmi spune mereu să nu mai stau pe telefon şi că sunt dependent de el“. Însă câteva momente mai târziu, îşi găseşte mama stând pe telefon: „Ori de câte ori discut despre ceva la masă, ea e cu telefonul în mână. […] Dacă vreau s-o întreb ceva, răspunde aproape monosilabic: «Bine». Mereu dă cele mai scurte răspunsuri posibile.
Alteori, nici măcar nu mă aude. E ca într-o bulă. Stă cu ochii aţintiţi în telefon fără să-i observe pe cei din jur“.
Astfel, Austin şi-a confruntat mama: „Am întrebat-o de ce stă tot timpul pe telefon“. De obicei, aceasta îi răspunde că are nevoie de telefon pentru un proiect la muncă, dar când Austin se uită la telefonul ei, cel mai adesea o vede cum dă mesaje şi se joacă. După o scurtă pauză, Austin reia: „Pierzi atâtea lucruri din viaţă dacă stai nonstop pe telefon“. Ceea ce nu spune explicit este că mama lui l-a „pierdut“, iar el îi duce dorul.
Cu gândul la o viaţă diferită
Nu putem garanta că părinţii pe care îi vedem ignorându-şi copiii le-ar acorda mai multă atenţie în lipsa telefoanelor, dar ştim sigur că telefoanele sunt ispititoare. Atunci când avem telefonul la îndemână, tindem să-i ignorăm pe cei dragi. În acest context, nu are sens să luăm telefonul cu noi la masă. Trebuie să acceptăm că suntem vulnerabili şi să alungăm tentaţiile.
Mai este un aspect important aici. Părinţii au început să se preocupe de tehnologie odată ce relaţia noastră cu societatea s-a şubrezit. Tod, în vârstă
de 15 ani, se gândeşte nostalgic la faptul că părinţii lui au copilărit într-o comunitate mai unită, comunitate pe care el însă nu o cunoaşte. El nu frecventează o şcoală din cartier. Locuieşte într-o zonă defavorizată a oraşului, iar părinţii nu vor să-l lase să iasă pe stradă nici măcar cu prietenii care locuiesc în apropiere de casă. Când Tod coboară din autobuzul şcolii, părinţii îl cheamă direct în casă. Acesta descrie dependenţa sa de familie spunând că „nu prea are oraşul lui“. Ceea ce vrea să zică prin asta este că
nu-şi cunoaşte cu adevărat vecinii, iar părinţii s-au făcut nevăzuţi din cauza
telefoanelor. De aceea, simte că singurul lucru cu adevărat al lui este ceea ce îi oferă reţelele de socializare. Tod îşi aminteşte de vremurile anterioare apariţiei telefoanelor mobile:
Pe vremuri, oamenii se împrieteneau cu vecinii, nu cu cei care locuiau la kilometri depărtare. În ziua de azi, nu mai suntem atât de apropiaţi de vecinii noştri. Prietenii nu locuiesc în apropiere. De asemenea, călătorim mai mult, aşa că intrăm în contact cu oameni de peste tot. Înainte, oamenii cunoşteau doar lucrurile cu care crescuseră. Oraşul lor, oamenii din jurul lor.
Acum, dacă nu ai telefonul cu tine, eşti singur. […] Înainte, oamenii se ştiau cu vecinii lor; acum, tot ce ne-a mai rămas e telefonul.
L-am cunoscut pe Tod când am fost într-o tabără de vară unde dispozitivele electronice erau interzise.10 Cei zece băieţi din camera lui descriau apariţia unui cerc vicios: părinţii le cumpără copiilor telefoane; copiii nu reuşesc să le distragă părinţilor atenţia de la telefoane, aşa că se refugiază la rândul lor în propriile dispozitive; după aceea, părinţii folosesc ca scuză dependenţa copiilor de telefon pentru a-şi deschide şi mai mult propriul telefon.
Cu toţii avem impresia că toţi ceilalţi sunt ocupaţi şi preocupaţi. Cea mai bună metodă de a întrerupe acest cerc este aceea de a-i determina pe părinţi să-şi asume rolul de mentor. Nu pot face asta dacă trimit mesaje sau scriu e-mailuri în timp ce copiii lor încearcă să le atragă atenţia.
Desigur, părinţii distraşi nu mai sunt de mult o noutate, dar să-ţi vezi părinţii absorbiţi de laptop şi telefonul mobil nu este acelaşi lucru cu a-i vedea absorbiţi de o carte, un televizor sau un ziar. Mesajele şi e-mailurile îi poartă pe oameni în universuri în care nivelul de concentrare şi de implicare este mult mai ridicat. Copiii remarcă această diferenţă. Un adolescent făcea la un moment dat următoarea observaţie: „Îl puteam întrerupe pe tata când citea ziarul. Obişnuiam să îl citim împreună în timp ce ne uitam la ştirile din sport. Dacă aveam de discutat ceva cu el, nu trebuia decât să-i spun.
Lucrurile stau diferit în cazul laptopului. Nu mă mai bagă deloc în seamă“.
Iată mărturia unui băiat în vârstă de 15 ani, dezamăgit, dar resemnat:
„Când ajung acasă de la şcoală, de obicei o găsesc pe mama lucrând la
calculator. […] Uneori, nici nu-şi ridică privirea de la ecran când vorbesc cu ea“. Unul dintre prietenii acestui tânăr mărturiseşte că nici mama lui nu este prea prezentă. Odată, a plecat cu familia în vacanţă într-un loc cu o conexiune foarte slabă la internet, iar mama lui a început să se agite atât de tare, încât mai avea puţin şi anula vacanţa: „Mama a spus că de-abia aşteaptă să se întoarcă acasă, simţea că ratează toate lucrurile pe care le avea de făcut“. Tânărul rezumă astfel părerea pe care o are în privinţa stării de nervozitate a mamei lui: „E limpede că internetul ne-a ajutat să creăm o mulţime de locuri de muncă, dar nu încape îndoială că poate constitui un obstacol în viaţa noastră“.
Mitch, în vârstă de 15 ani, locuieşte în zona rurală a statului american Pennsylvania şi simte că şi-a pierdut părinţii din cauza telefoanelor. Mama lui a impus regula de a nu folosi telefoanele la cină, dar tot ea este cea care îşi aduce dispozitivul la masă de fiecare dată. Mitch mi-a împărtăşit un lucru pe care îl aud din ce în ce mai des: şi-a propus să înveţe din greşelile părinţilor săi: „Îmi voi creşte copiii aşa cum au părinţii mei impresia că mă
cresc pe mine, nu cum mă cresc cu adevărat“.
Ştim cu toţii în ce fel este crescut Mitch: cu telefonul la masă şi fără nici un fel de conversaţie. Cum cred însă părinţii lui că îl cresc? Într-un stil destul de asemănător celui în care au crescut ei: simplist şi fără prea multă
tehnologie. Mitch crede că părinţii lui sunt pe drumul cel bun cu această
imagine idealizată pe care o au în minte: „Cred că e un semn bun. Chiar dacă nu se pot abţine să folosească tehnologia, îşi dau seama că nu aduce nimic bun“.
Mitch şi-a elaborat propria teorie pentru a explica de ce conversaţia este pe cale de dispariţie: oamenii îşi pierd exerciţiul.
Am impresia că mama nu mai ştie să vorbească. Cred că motivul pentru care continuăm într-un număr atât de mare să stăm pe telefon, chiar dacă
asta ne împiedică să purtăm conversaţii constructive, este că unii oameni au uitat cum să poarte o conversaţie de calitate. Au stat atât de mult pe telefon, încât nu ştiu ce altceva să facă în afară de a da mesaje. Devine stânjenitor să discutăm cu oamenii faţă în faţă – asta pentru că ei nu au mai făcut aşa ceva înainte. Cred că pur şi simplu nu ştiu cum să se comporte.
Tinerii cărora le-am luat interviuri se află pur şi simplu în conflict cu ei înşişi. Consideră internetul un „obstacol în viaţă“, spun că îşi doresc pentru ei şi pentru familia pe care o vor întemeia pe viitor o altfel de viaţă decât cea pe care le-o oferă acum părinţii, dar deocamdată aleg să ducă viaţa de care au parte acum. Îşi iau mereu telefonul după ei. Dorm cu telefonul. Unii mai degrabă postează pe reţelele de socializare decât să discute cu părinţii atunci când au nevoie de sprijin emoţional. Ei pretind că le este mult mai uşor aşa şi, în plus, nici nu au încredere că ar putea fi capabili să le capteze părinţilor atenţia într-atât încât să poată rezolva lucrurile cu adevărat. Alţii se îndoiesc că părinţii lor posedă resursele necesare pentru a le putea veni în ajutor. Ei se bazează mai mult pe faptul că informaţiile de care au nevoie se găsesc online, fiind obţinute de la străini sau în urma căutărilor.
Tinerii de azi au crescut într-o lume a căutărilor, iar obţinerea de informaţii reprezintă punctul final al căutării. Au fost învăţaţi că accesul la informaţie reprezintă cheia perfecţionării anumitor lucruri – de fapt, cheia perfecţionării tuturor lucrurilor. Conversaţia în familie ne mai învaţă ceva.
Discuţiile cu părinţii oferă mai mult decât simplul acces la informaţie: ne ajută să trăim experienţa asumării unei legături pentru întreaga viaţă. Poate că părinţii nu au întotdeauna o „rezolvare“ imediată pentru problemele noastre, dar ne pot spune pur şi simplu: „Indiferent ce se va întâmpla, te voi iubi mereu“ sau „ţinem legătura, vom mai vorbi despre asta“. Chiar şi atunci când vorbim de familii destrămate, când unul dintre părinţi locuieşte departe, acest ultim mesaj este ceea ce îşi doreşte să audă copilul, indiferent de circumstanţe.
Singuri cu propriile dispozitive
După cum şi-a dat seama Alli, este cât se poate de simplu să postezi pe Instagram o fotografie însoţită de o întrebare şi să primeşti înapoi sute de recomandări. Alli spune că se simte mai bine când face acest lucru; nu mai are senzaţia că e singură. Totuşi, în ciuda satisfacţiei feedbackului pozitiv primit din partea celor care o urmăresc, e conştientă că „inimile“ pe care le primeşte pe Instagram şi „like-urile“ de pe Facebook nu au nici o legătură
cu afecţiunea. Reprezintă mai degrabă un sistem de evaluare, care îi indică
dacă problema ei este sau nu interesantă. În mediul online, până şi expunerea unei probleme devine un prilej de disimulare.
Toate acţiunile noastre presupun un anumit grad de disimulare, dar între ele există deosebiri semnificative. Conversaţiile emoţionante cu mama şi postările triste de pe blog pot fi considerate un fel de disimulare, dar ele presupun şi oferă lucruri extrem de diferite. În mod ideal, conversaţia cu mama ne poate învăţa cum funcţionează empatia. Este o ocazie bună de a o urmări cum se preocupă de felul în care arătăm şi vorbim. Este un bun prilej de a observa că, atunci când ne acordă atenţie, replicile ei încep să reflecte tonul şi limbajul corpului. Putem observa că, atunci când spune „nu înţeleg“, se apleacă în faţă în semn că încearcă să empatizeze. Copiii învaţă
