Un alt aspect important este că cearta prin mesaje pune accentul pe transmiterea mesajului „corect“, creându-se astfel aşteptarea că ne dorim la rândul nostru să primim un mesaj „corect“. De unde se naşte impresia că ar exista o modalitate în care oamenii îşi pot spune numai ceea ce trebuie.
Relaţiile din sânul familiei sunt complicate şi încurcate. Dacă reuşim să le curăţăm cu ajutorul tehnologiei, nu înseamnă neapărat că le facem un bine.
Colin şi Margot sunt mulţumiţi de convorbirile lor mediate tehnologic.
Alţii consideră totuşi că, atunci când vine vorba de chestiuni de natură
afectivă, relevantă este doar comunicarea faţă în faţă. De exemplu, atunci când Haley vine acasă în perioada vacanţei, „regulile casei“ îi impun să-şi anunţe părinţii telefonic sau prin mesaje atunci când petrece noaptea altundeva. Haley recunoaşte că mai uită să facă asta, ceea ce duce la un deznodământ previzibil: mama ei îi scrie panicată. Iată cum descrie Haley mesajele de la mama ei: „Îmi trimite SMS-uri în care îmi spune că este pe cale să sune la poliţie, că nu a dormit toată noaptea din cauza mea şi să nu mai fac aşa niciodată. Apoi îmi zic în gând: «Fir-ar să fie!»“. Cu toate acestea, Haley spune că nu mai ţine cont de mesajele de la mama ei – au devenit deja o normalitate.
Cu doar o săptămână în urmă, Haley fusese plecată toată noaptea fără să-şi anunţe părinţii în prealabil. Telefonul ei avusese o defecţiune tehnică:
„Le-am dat mesaj, dar nu s-a trimis“. De data aceasta, mama ei nu i-a mai scris. În dimineaţa următoare, a coborât la micul dejun şi a vorbit personal
cu fiica ei. Din spusele lui Haley, se vedea că plânsese şi că nu dormise toată noaptea de grijă: „A fost pentru prima dată când s-a certat cu mine în persoană“.
Cumva, toate acele mesaje din partea mamei deveniseră un fel de ritual periodic, parte din revenirea ei acasă. Pentru Haley, discuţia a căpătat amploare de-abia în momentul în care a devenit directă: „E simplu să
rezolvi lucrurile în scris [… dar] nu mi-a stârnit aceleaşi emoţii ca atunci când mama m-a certat în persoană“.
Când m-am uitat la mama, am văzut că avea lacrimi în ochi. N-ai cum să-ţi dai seama de asta în scris. Din mesaje nu m-aş fi prins dacă plânge sau nu. De aceea, dacă ne gândim ce anume poate stârni ceva în noi, atunci emoţiile şi expresiile faciale sunt cele care transmit cel mai bine. […]
Felul în care mă simţeam nu se datora cuvintelor ei.
Să ne aducem aminte de întrebarea lui Colin: ce rost ar avea certurile faţă
în faţă într-o familie? Experienţa lui Haley ne-ar putea oferi răspunsul.
Rezolvarea conflictelor prin intermediul mesajelor calmase lucrurile într-atât încât relaţia cu mama ei se răcise de tot.
Încă de la începutul anilor ’90, când investigam gradul de implicare emoţională a oamenilor în viaţa lor online, le-am sugerat psihoterapeuţilor ca, atunci când se întâlnesc cu pacienţii lor, să pornească discuţii pornind de la activitatea virtuală a acestora. Profilurile personale, avatarurile, site-urile web, toate sunt medii prin care avem ocazia de a ne redefini identitatea.
Când apelăm la terapie pentru a vorbi despre viaţa noastră online, putem declanşa noi discuţii pe tema sinelui.12 Vreme de mai mulţi ani, am întâmpinat o reticenţă considerabilă de fiecare dată când îmi exprimam această idee. Acum, numărul opozanţilor este în scădere, iar terapeuţii sunt mult mai dispuşi să admită faptul că viaţa noastră virtuală este un obiect evocator, un instrument de cunoaştere a sinelui. E un spaţiu idealizat într-o eră digitală.
De altfel, în ziua de azi, terapeuţii nici nu trebuie să le ceară pacienţilor să le prezinte activitatea lor online. Potrivit unui terapeut specializat în problemele de familie, pacienţii deschid singuri acest subiect: „Când vor să-mi spună ce se petrece în viaţa lor, pacienţii încep să-mi citească direct din
telefon. Unul dintre ei mi-a citit mesajele de la copiii, soţia şi şeful lui. A devenit o normalitate. Vor ca eu să descifrez ce «ascund» aceste mesaje“.
Prin urmare, pe lângă faptul că îşi încurajează pacienţii să le împărtăşească
viaţa virtuală, terapeuţii din ziua de azi consideră adesea necesar să le ceară
să-şi lase telefonul deoparte pentru a fi pe deplin prezenţi.
Totuşi, cunoaştem motivul real pentru care pacienţii vor să le arate terapeuţilor ce au în telefon: acolo sunt consemnate schimburile de replici care ne fac să devenim mai neliniştiţi, mai entuziasmaţi sau mai confuzi.
Problema mea cu semnele de punctuaţie
Când vine vorba de confuzii în familie, eu însămi am rămas perplexă atunci când fiica mea m-a întrebat pe la 15 ani dacă sunt supărată pe ea.
Se pare că mesajele mele suferă la capitolul semne de punctuaţie. În lipsa semnelor de exclamare, a semnelor de întrebare adiţionale şi a pictogramelor, ceea ce eu consider a fi mesaje pragmatice şi pline de afecţiune sună de fapt abrupt.
Punctuaţia este cheia atunci când vine vorba de mesaje. Fiecare punct, fiecare virgulă, fiecare semn al exclamării dintr-un mesaj contează. Se nasc astfel comunităţi de practică.13 Nu diferă cu mult faţă de învăţarea unui nou limbaj al corpului în urma contactului cu o cultură străină. Când nu cunoaştem regulile şi doar facem presupuneri greşite, interacţiunile valoroase pot înceta. În cazul mesajelor, neînţelegerea normelor poate diviza generaţii şi chiar familii.
Fiica mea mi-a explicat de ce crede că sunt supărată pe ea atunci când îi scriu: „Mamă, mesajele tale sunt întotdeauna ceva de genul: «Perfect». Dar eu văd că de fapt lucrurile nu sunt deloc perfecte. Ce se-ntâmplă? La ce te gândeşti cu adevărat?“ Nu-i chip s-o conving. Când i-am scris „perfect“, chiar asta simţeam. Dacă ar fi fost fizic lângă mine, chiar asta i-aş fi spus.
În scris însă, „perfect“ pare un mesaj distant sau, cel puţin, impune mai multe semne de exclamare.
Prima mea mişcare – pare-se una stângace – a fost să încep să folosesc apelative afective în mesajele mele, dar tot degeaba. Fiica mea mi-a spus că
unul dintre mesajele primite de la mine („Scumpo, am putea vorbi
diseară?“) i-a dat senzaţia de „deces în familie“. Am aflat în urma studiilor mele că ar fi fost mult mai bine s-o întreb: „Pot să te sun???? Când ai timp????“ Am început apoi să introduc pictograme: imagini în miniatură cu pisici, inimi, clădiri, fulgere şi o mulţime de alte lucruri minuscule. M-am simţit ridicolă, dar le-am folosit oricum. Mi-am întrebat fiica dacă o ajuta cu ceva, la care mi-a răspuns simplu că se vede că măcar îmi dau silinţa.
Fac progrese în relaţia cu fiica mea, dar nu pentru că mă exprim eu mai clar, ci pentru că ea a înţeles că nu ştiu să trimit mesaje. Asta înseamnă că
nu îşi mai îngăduie atât de des să „audă“ ceea ce ar comunica mesajele mele dacă ne-am lua după aşa-zisele „reguli uzuale privind schimbul de mesaje“.
Cu alte cuvinte, nu îmi mai sperii fiica atât de des.
La un moment dat, neputinţa de a descifra regulile fiicei mele privind schimburile de mesaje m-a exasperat la culme. Tocmai primisem nişte rezultate ambigue în urma unor analize medicale, aşa că m-am programat la o ultimă investigaţie în vederea stabilirii unui diagnostic. M-am tot gândit dacă să-i spun fiicei mele înainte de efectuarea testului respectiv. Dacă era în regulă, de ce s-o îngrijorez înainte să existe motive reale de îngrijorare?
În cazul de faţă, discuţiile cu prietenele mele m-au convins că, dacă
lucrurile nu ar fi decurs bine, pe fiica mea ar fi deranjat-o să afle că m-am luptat cu o problemă gravă fără să-i spun. Nu mai era copil. Avea 21 de ani, era femeie în toată firea. Cel mai probabil, s-ar fi supărat pe mine dacă afla că evitasem o conversaţie cu ea.
Nu prea puteam da de fiica mea fără să-i scriu în prealabil, aşa că i-am trimis un mesaj: „Draga mea, sună-mă când poţi“. După câteva secunde, mi-a răspuns: „Ce-ai păţit?“ La rândul meu, i-am răspuns: „Nimic. Vreau doar să stabilim împreună când să ne vedem“. A insistat: „Cu ce ocazie?“
Am urmat eu: „Aş prefera să vorbim între patru ochi, scumpo“. A venit din nou rândul ei: „Despre ce? Ce s-a întâmplat?“ Am vorbit apoi la telefon:
