Nass a rămas surprins. Angoasa adolescentină luase sfârşit? Studenta era de această părere şi avea chiar şi o explicaţie: rolul reţelelor de socializare este de a linişti lucrurile. Concluzia ei a fost că „depăşim emoţiile mai uşor cu ajutorul tehnologiei“.
Observaţia studentei l-a inspirat pe Nass să cerceteze legătura dintre viaţa online şi viaţa afectivă a adolescentelor.25 Oare tânăra intuise bine? Într-un cuvânt, nu. Nu depăşim emoţiile mai uşor cu ajutorul tehnologiei. Mai mult, reţelele de socializare pot chiar îngreuna viaţa afectivă.
Nass a comparat dezvoltarea emoţională a tinerelor care se considerau
„extrem de conectate“ cu a celor care petreceau mai puţin timp online: cele extrem de conectate nu aveau o capacitate la fel de puternică de a identifica sentimentele altora şi nici chiar pe ale lor. Nu se simţeau la fel de acceptate de apropiaţi şi nici nu aveau la fel de multe trăiri pozitive când interacţionau cu prietenii în comparaţie cu fetele care foloseau mai rar reţelele de socializare. Viaţa în mediul online a ajuns să fie asociată cu pierderea empatiei şi capacitatea redusă de introspecţie.
Nu sunt surprinsă totuşi. Atunci când suntem doar parţial prezenţi, putem cu uşurinţă pierde din vedere subtextul emoţional şi nonverbal al spuselor oamenilor. De asemenea, nu ne concentrăm nici asupra propriilor sentimente.26
În opinia lui Nass, tonul emoţional de pe reţelele de socializare reprezintă
o altă sursă potenţială a problemei. Atunci când intră pe internet, studenţii sunt atraşi de faptul că pătrund într-o lume a veştilor bune. Pe Facebook, ne aminteşte Nass, nu există butonul „Îmi displace“. Putem fi dezamăgiţi dacă
ceea ce distribuim nu primeşte numărul dorit de reacţii pozitive, dar ne educăm singuri să postăm doar ce este pe placul tuturor.
Toată lumea învaţă pe reţelele de socializare să expună partea plină a paharului. Nass subliniază însă faptul că emoţiile negative cer o putere mai mare de procesare în anumite zone ale creierului. Aşadar, dacă petrecem mult timp online – reacţionând la emoţii pozitive – nu vom exersa acest tip de procesare mai complex. Drept urmare, spune Nass, timpul de reacţie va fi încetinit. Utilizatorilor frecvenţi de platforme de socializare li se poate întâmpla să nu aibă reacţii rapide în ceea ce îi priveşte pe ceilalţi sau chiar
pe ei înşişi. Atunci când au reacţii lente cu cei din jur, „par insensibili şi nepăsători“. Atunci când reacţiile lente se răsfrâng asupra lor, îşi pierd capacitatea esenţială de introspecţie.27
Nass îşi face griji că, în lumea virtuală a butonului „Îmi place“, tinerii învaţă lecţii greşite de viaţă: în primul rând, copiii care eşuează au parte mai degrabă de emoţii negative decât de aspecte obişnuite ale vieţii care trebuie abordate şi soluţionate; în al doilea rând, li se pare normal să permită
distragerilor şi întreruperilor să-i îndepărteze de ceilalţi.
Aceasta este partea rea. Există însă şi o parte bună: conversaţia vindecă.
Nass compară părţile creierului care procesează emoţiile cu nişte muşchi: acestea se pot atrofia dacă nu sunt folosite, dar pot fi reactivate prin discuţii faţă în faţă. Nass spune că „singurul indicator pozitiv al interacţiunilor afective sănătoase şi al sentimentului de reuşită socială (afirmaţii precum
«cei de vârsta mea mă înţeleg» şi «mă simt acceptat de prietenii mei») este comunicarea faţă în faţă“. În concluzie, „tehnologia nu ne oferă o educaţie sentimentală“28. Oamenii sunt cei care o fac.
Tehnologia nu ne oferă educaţie afectivă
Revendicarea conversaţiei începe odată cu revendicarea concentrării. În ziua de azi, un adult obişnuit din Statele Unite îşi verifică telefonul la fiecare şase minute şi jumătate.29 Începem să utilizăm dispozitivele electronice de timpuriu: în prezent, există balansoare (şi oliţe) pentru bebeluşi cu un suport pentru dispozitive.30 Un sfert dintre adolescenţii din Statele Unite deschid telefonul la cel mult cinci minute de când s-au trezit.31
Majoritatea adolescenţilor ajung să trimită o sută de mesaje pe zi.32 Există
studii conform cărora 80% dintre ei dorm cu telefonul în pat33, iar 44%
dintre adolescenţi nu se „deconectează“ niciodată34, nici măcar în timpul slujbelor religioase sau atunci când practică sport şi fac mişcare.
Asta înseamnă că au loc şase-şapte discuţii diferite simultan în timpul unei cine tipic americane în familie.35 De jur-împrejur se află laptopuri, tablete, telefoane, un calculator şi fireşte, pe fundal, un televizor sau chiar două. Sunt şanse mari ca studenţii adepţi ai mijloacelor de comunicare să
facă patru lucruri în acelaşi timp.36 Când stau pe Facebook, studenţii stau şi
pe Netflix, urmăresc un blog de muzică şi citesc pentru şcoală. Ce se alege de conversaţie în această situaţie? Ne dorim să acordăm atenţie conversaţiei în aceeaşi măsură în care acordăm atenţie şi altor lucruri – adică vrem să
putem renunţa şi reveni la ea, asemeni unei „burtiere“ din partea de jos a ecranului televizorului atunci când urmărim un canal de ştiri.
Pe de altă parte, lumea în care trăim este plină de consecinţe neprevăzute.
Ne închipuim că devenim mai eficienţi dacă suntem hiperactivi în mediul virtual, dar de fapt ne amăgim. Multifuncţionalitatea ne afectează negativ productivitatea – indiferent de activitate – şi ne dă în permanenţă impresia că facem progrese.37 Cu toate că ne face să ne simţim bine, în realitate suntem mai puţin eficienţi.38 Să nu uităm de lipsurile tehnologiei când vorbim de „educaţia afectivă“: multifuncţionalitatea în exces duce la depresie, anxietate socială şi creează dificultăţi în înţelegerea emoţiilor umane.39
Capacitatea noastră de adaptare este cea care ne mai dă speranţe. Dacă
cei mici întâmpină probleme legate de stima de sine şi de empatie din cauza timpului petrecut în faţa ecranului de la vârste fragede, conversaţia are capacitatea, în mod remarcabil, de a inversa acest efect.40 Prin urmare, în loc să vă verificaţi e-mailul în timp ce vă plimbaţi fetiţa în cărucior, mai bine vorbiţi cu ea. În loc să vă lăsaţi băieţelul în balansoar să se uite la tabletă, mai bine citiţi-i o carte şi vorbiţi cu el. În loc să daţi SMS-uri atunci când conversaţia devine banală, mai bine depuneţi efort pentru a-i angrena în discuţie pe apropiaţi.
Vindecarea prin conversaţie nu este însă o chestiune simplă. Unul dintre motive este că suntem programaţi să tânjim după satisfacţia imediată, ritmul alert şi imprevizibilitate. Cu alte cuvinte, suntem programaţi să ne satisfacem ceea ce neurologii numesc „pulsiunea căutării“41, adică senzaţia pe care o avem atunci când derulăm postări pe Twitter. Oamenii care îndeplinesc sarcini multiple în mod constant îşi obişnuiesc creierul să îşi dorească să continue în acest ritm. În mod normal, cei care fac mai multe lucruri deodată nu devin mai pricepuţi la multifuncţionalitate; pur şi simplu tânjesc după ea. Asta înseamnă că discuţiile care cer concentrare sunt tot mai dificil de purtat.
O tânără de 24 de ani, angajată a unei companii nou înfiinţate, mi-a
mărturisit că nu se mai poate concentra la câte un lucru sau câte o persoană
pe rând. Problema ei este că nu mai are abilităţile pe care le presupune conversaţia: „Nu mă descurc să fac lucrurile pe rând. Încep să-mi rod unghiile. Nu pot s-o fac. Îmi e imposibil să fac un singur lucru“. Iniţial, se simţea ca Femeia Fantastică atunci când făcea mai multe lucruri simultan.
Acum simte însă că are nevoie de ajutor.
O studentă în anul al treilea mi-a descris în termeni similari propriile ei
„probleme legate de conversaţie“. Multifuncţionalitatea o ajută să se descurce în viaţă: „Atunci când interacţionăm cu oamenii faţă în faţă, ne vedem cu fiecare pe rând. Fiind obişnuită să dau mesaje pe grupurile de pe Facebook, mi se pare că lucrurile s-ar mişca mult prea încet dacă aş vorbi cu câte o persoană odată“. După facultate, a renunţat la Facebook pentru un timp. Şi-a şters aplicaţia din laptop şi din telefon. A lipsit de pe Facebook doar câteva săptămâni, dar susţine că experienţa a „liniştit-o“: „Am mai multă răbdare cu oamenii şi am conştientizat în sfârşit că pot sta şi singură“.
Am putea spune că suntem „dependenţi de multifuncţionalitate“, dar nu este cel mai eficient mod de a pune problema. Telefoanele fac parte din mediul nostru de comunicare. Trebuie să găsim o modalitate de a trăi mai bine cu ajutorul telefoanelor. Prefer să privesc lucrurile în termenii accesibilităţii tehnologice – ceea ce tehnologia ne pune la dispoziţie (de multe ori într-un mod atractiv) prin intermediul tehnologiei – şi ai vulnerabilităţii umane. Dacă sunteţi dependenţi, trebuie să vă vindecaţi.
Dacă sunteţi vulnerabili, puteţi lucra la asta.
Gândirea din perspectiva accesibilităţii tehnologice şi a vulnerabilităţii umane ne determină să venim cu soluţii în cazul vulnerabilităţii.42 M-am întâlnit la un moment dat cu un inventator care observase că, atunci când folosesc telefoanele inteligente, oamenii sunt constrânşi să aibă o conduită
plină de vigilenţă: „Vor să fie siguri că nu le scapă nimic; de aceea, continuă
să-şi folosească dispozitivele“. Acesta a făcut şi o sugestie interesantă: „Ce ar fi să concepem o interfaţă pentru telefonul mobil care să ne ajute să
