Copiii devin atât de convinşi că roboţii sociabili au sentimente, încât nu mai sunt dispuşi să considere că oamenii sunt speciali pentru că au o dimensiune emoţională. Am intervievat mai mulţi adulţi care mi-au vorbit despre ataşamentul copiilor faţă de interacţiunile de tip „ca şi cum“, spunându-mi că e ceva drăguţ, dar că o să le treacă. Dar foarte probabil mulţi nu vor depăşi astfel de tipare de ataşament faţă de lucrurile neînsufleţite.
Ce au copiii de învăţat atunci când se îndreaptă spre dispozitive ca spre nişte confidenţi? Un băiat de 15 ani remarca faptul că fiecare persoană este limitată de propria experienţă de viaţă, dar „roboţii pot fi programaţi să aibă
o cantitate nelimitată de poveşti“. Aşadar, în mintea lui, în calitate de confidenţi, roboţii câştigă la capitolul competenţă. În mod semnificativ, câştigă şi la capitolul fiabilitate. Părinţii lui sunt divorţaţi. A asistat la multe certuri acasă. „Oamenii“, spune el, sunt „periculoşi“. Roboţii sunt „siguri“.
Roboţii oferă stabilitate emoţională, care de fapt provine tocmai din faptul că nu au deloc emoţii.
Mentorul artificial
Amintindu-ne de afirmaţia studentului lui Marvin Minsky, în ziua de azi nu încercăm să creăm dispozitive în care sufletele ar vrea să trăiască, ci dispozitive alături de care am vrea să trăim.
Încă din copilărie, Thomas, acum în vârstă de 17 ani, spune că a folosit jocurile video ca pe un refugiu emoţional, „un loc în care să mă retrag“.
Thomas a sosit în Statele Unite din Maroc la vârsta de opt ani. Tatăl lui a fost nevoit să rămână în urmă, iar acum Thomas locuieşte cu mama şi sora lui într-un oraş care se află la mai bine de o oră de şcoala privată din suburbii unde învaţă. Are rude în toată lumea şi ţine legătura cu ele prin email şi mesaje. Relaţia cu mama este destul de formală. Ea are mai multe slujbe, iar Thomas spune că nu vrea să o supere cu problemele lui. Atunci când are o problemă, personajele din jocurile video sunt cele care îi oferă
sfaturi concrete.
Thomas mi-a oferit un exemplu de cum funcţionează acest lucru. Unul dintre prietenii lui de la şcoală i-a dat un cartonaş de colecţie furat, obiect care avea o valoare considerabilă. Thomas a fost tentat să-l păstreze, dar şi-a amintit că un personaj dintr-unul din jocurile lui preferate primise, de asemenea, bunuri furate. În joc, spune Thomas, personajul a returnat obiectele furate şi aşa a făcut şi el: „Personajul a făcut ce trebuia şi l-a returnat. În cele din urmă, totul a ieşit bine, aşa că mi-am zis: «Da, e în regulă. Ar trebui să-l returnez şi eu»“.
Inspirat de acţiunile personajului, Thomas a returnat cartonaşul furat proprietarului de drept. Jocul l-a ajutat pe Thomas să facă ceea ce trebuie, dar nu i-a oferit şansa de a discuta despre ceea ce se întâmplase şi despre cum să procedeze în continuare cu colegii de clasă, care se părea că furau fără nici un fel de consecinţe şi aveau motive să creadă că şi el a început acum să fure. Thomas mărturisea că la şcoală se simte „înconjurat de trădători“. Era un sentiment îngrozitor, situaţie în care o discuţie cu cineva l-ar fi putut ajuta. Thomas nu credea însă că acest lucru avea să se întâmple prea curând. Dimpotrivă, pe viitor se vedea apelând tot mai des la dispozitive pentru tovărăşie şi sfaturi. Când a spus aceste lucruri, am simţit că-mi stă inima în loc. Cum de făcuse saltul către prietenia artificială?
Thomas a explicat: joacă jocuri online în care uneori nu poate face diferenţa între oameni şi programe.
Thomas are un joc preferat pe calculator, în care există o mulţime de
„personaje non-jucabile“. Este vorba de programe concepute să acţioneze în joc ca nişte oameni. Aceste personaje pot fi importante: îţi pot salva viaţa şi, uneori, pentru a continua jocul, trebuie să le salvezi tu viaţa. Din când în când însă, dezvoltatorii jocului preferat al lui Thomas îi dădeau lumea peste cap. Dezvoltatorii jocului preluau rolurile personajelor create de ei: „În prima zi, poţi întâlni nişte personaje care sunt simple programe. A doua zi, sunt oameni. Aşa că, de la o zi la alta, ajungi să nu mai poţi face diferenţa între roboţi şi oameni“.
Când ne-am cunoscut, Thomas tocmai confundase un program cu o persoană. Acea experienţă a lăsat o amprentă puternică asupra lui. Se întreba cum s-ar simţi dacă un „bot adevărat“ – adică un personaj interpretat de un program de calculator – ar dori să-i devină prieten. Nu a putut articula nici o obiecţie: „Dacă botul adevărat m-ar întreba lucruri şi s-ar comporta natural, aş vrea să-mi devină prieten“.
În „jocul imitaţiei“ conceput de Turing, pentru a fi considerat inteligent, un calculator trebuia să comunice cu o persoană (prin intermediul tastaturii şi al unui teleimprimator) într-un stil în care respectiva persoană să nu-şi dea seama dacă în spatele cuvintelor se afla un om sau un robot. Testul lui Turing face referire la comportament, la abilitatea de a avea un comportament uman. Thomas trăieşte într-o lume behavioristă. Există un fel de „test al lui Thomas“ pentru prietenie: ca să-i devii prieten, trebuie să te comporţi ca un prieten, ca o „persoană normală“.
Thomas explică foarte clar: este dispus să accepte simularea prieteniei drept prietenie reală. Mi-a mărturisit că i-ar răspunde unui robot dacă acesta l-ar întreba ce mai face, cum se simte, la ce se gândeşte. De aici, Thomas a elaborat o fantezie cu privire la personalitatea pe care ar vrea s-o aibă
prietenii săi roboţi. Spre deosebire de copiii cu care nu se înţelege la şcoală, prietenii virtuali vor fi oneşti. Îi vor oferi tovărăşie fără tensiuni sau alegeri morale dificile. Perspectiva pare, după cum spune chiar el, „relaxantă“.
Astfel ajunge punctul de incidenţă robotic să devină „relaxant“ pentru un tânăr de 17 ani, care se împrietenise cu nişte golani. Thomas tratează
programele ca pe nişte confidenţi deoarece şi-a redus îndeajuns de mult aşteptările de la conversaţie, încât să accepte ceea ce-i poate oferi un robot dintr-un joc: simularea onestităţii şi a interesului reciproc de a-şi ţine companie.
De asemenea, se pune problema cât de mult preţuim „informaţia“. În primul deceniu al secolului XXI, erau uşor de găsit liceeni care considerau că e mai bine să stea de vorbă cu programele informatice despre problemele cu partenerii romantici decât să discute cu părinţii.24 Programele, explicau aceşti elevi, au baze de date mai mari la care să apeleze decât ar putea avea orice părinte. Totuşi, pentru a putea da sfaturi despre întâlniri romantice, trebuie să te identifici cu sentimentele altei persoane. Prin urmare, conversaţia pe care ai putea s-o ai cu tatăl tău despre fete poate fi şi un prilej de a discuta despre empatie şi comportament etic. Dacă nu funcţionează sfaturile date de tatăl tău, să sperăm că vei învăţa totuşi lecţii din discuţia cu el care vor ajuta ca lucrurile să meargă mai bine atunci când te vei îndrăgosti din nou.
Dacă spui că vei lăsa un robot să „se ocupe“ de conversaţia legată de întâlniri înseamnă că acea conversaţie mai amplă nici nu va mai avea loc.
Nu mai e posibil aşa ceva. Cu cât vorbim mai mult despre conversaţie ca despre acţiuni pe care le pot întreprinde roboţi, cu atât mai mult vom ajunge să devalorizăm discuţiile cu oamenii.
Am auzit adulţi şi adolescenţi vorbind despre „roboţi de consiliere“
infailibili, care vor funcţiona pe baza unor date şi a unor algoritmi bine testaţi. Când tratăm viaţa oamenilor ca fiind gata să fie influenţată de algoritmi, când sfaturile roboţilor devin regula standard, învăţăm să nu ne simţim în siguranţă cu oamenii failibili.
Când aud tineri vorbind despre avantajele discuţiei cu roboţii în locul părinţilor, aud de fapt copii ai căror părinţi i-au dezamăgit. Un părinte dezinteresat îi împiedică pe copii să relaţioneze cu ceilalţi. Atunci când părinţii se refugiază în telefoane, par să se elibereze de angoasele care ar trebui să decurgă din faptul că îşi ignoră copiii. În această lume nouă, apariţia unui robot în ecuaţie poate face să pară că problema nu este atât de mare. Poate părea chiar o soluţie. Roboţii sunt atractivi pentru părinţii absenţi deoarece aceştia sunt deja deconectaţi de propriii copii. Tot roboţii îi
atrag pe copiii singuri, deoarece aceste maşinării vor fi mereu alături de ei.
Cea mai importantă misiune a copilăriei şi adolescenţei este să dezvoltăm ataşamentul faţă de alţii şi încrederea în ei. Acest lucru se întâmplă prin atenţia, prezenţa şi conversaţia umană. Când ne gândim să lăsăm copiii în grija unor roboţi, uităm că, de fapt, copiii au nevoie să înveţe că adulţii sunt alături de ei în mod constant şi susţinut.
De la mai bine decât nimic
la mai bine decât orice altceva
Legăturile de ataşament şi exprimarea emoţiilor sunt totuna pentru copii.25
Atunci când cei mici vorbesc cu cineva, ajung să recunoască, în timp, modul în care inflexiunea vocală, expresia facială şi mişcarea corporală se îmbină aproape imperceptibil. Totodată, aceştia învaţă cum emoţiile umane au diferite dimensiuni unite la fel de imperceptibil.
Copiii trebuie să înveţe cum arată sentimentele complexe şi ambivalenţa.
Au nevoie de alţi oameni care să le răspundă propriilor lor expresii ale acestei complexităţi. Acestea sunt cele mai preţioase lucruri pe care oamenii le oferă copiilor în conversaţii, pe măsură ce aceştia cresc. Nici un robot nu oferă aşa ceva.
Acestea sunt lucrurile pe care le uităm atunci când ne gândim la copiii care petrec foarte mult timp vorbind cu aparatele, uitându-se la feţe robotizate şi având încredere în grija oferită de aceste dispozitive. De ce să
ne jucăm cu focul atunci când este vorba de chestiuni atât de delicate?
Chiar şi aşa, tot o facem. Face parte dintr-o tendinţă generală pe care am numit-o „de la mai bine decât nimic la mai bine decât orice altceva“.
Începem cu resemnarea, cu ideea că tovărăşia roboţilor este mai bună decât nimic, în sensul în care „nu există oameni pentru aceste locuri de muncă“.
De acolo, extindem posibilităţile pe care ni le poate oferi simularea până
când, în timp, începem să vorbim ca şi cum ceea ce primim de la artificial ar putea fi de fapt mai bun decât ceea ce viaţa ne-ar putea oferi vreodată.
