Dacă încercaţi să vă folosiţi de un robot pentru a nu vă mai simţi neglijaţi şi singuri, uitaţi că de fapt prietenii, familia şi comunitatea v-ar putea ajuta.
Eul simulat al unui robot care invocă eul simulat al unei persoane nu le este de folos copiilor odată ce cresc. Nu le este de folos adulţilor atunci când încearcă să trăiască în mod autentic.
Este înjositor să spunem că aceste soluţii sunt utile doar persoanelor în vârstă, care se află într-un punct în care încearcă să găsească un sprijin în viaţă. De fapt, tocmai acestor oameni ar trebui să li se ofere ocazia de a vorbi despre viaţa lor reală, plină de pierderi reale şi iubiri reale, cu cineva care chiar înţelege semnificaţia unor astfel de lucruri.
Regăsirea de sine
Suntem în măsură să purtăm acest tip de conversaţii, însă uneori mă tem că
nu vor avea loc.
În timp ce încheiam lucrul la această carte, participam la o mare conferinţă internaţională cu tema „Deconectează-te pentru a te putea reconecta“. Acolo, psihologi, oameni de ştiinţă, specialişti în tehnologie şi membri ai comunităţii de afaceri au analizat viaţa afectivă în era digitală.
Foarte mulţi participanţi erau de acord că se resimte un deficit de empatie în
rândul tinerilor care au crescut deconectaţi emoţional, fiind însă conectaţi în mod constant la telefoane, jocuri şi reţelele de socializare. Mulţi au arătat un entuziasm crescut cu privire la modul în care tehnologia ne-ar putea ajuta. Pentru cei care dau dovadă de puţină empatie, vor exista „aplicaţii de empatie“ care să le arate ce sunt compasiunea şi consideraţia.27 Vor exista jocuri pe calculator care vor recompensa colaborarea, şi nu violenţa.
Ideea e că tehnologia a început să ne creeze probleme şi că tot tehnologia ne poate ajuta să scăpăm de ele. Dacă odată visam la roboţi care să aibă
grijă de vulnerabilităţile noastre fizice, acum aplicaţiile vor avea grijă de stările noastre emoţionale. Dacă am devenit reci unii faţă de alţii, aplicaţiile ne vor apropia. Dacă am uitat cum să ne ascultăm unul pe altul, aplicaţiile ne vor învăţa să acordăm mai multă atenţie. Însă faptul că ne folosim de tehnologie pentru a repara deficitul de empatie pare a fi o consecinţă ironică
a unei probleme pe care am fi putut-o evita de la bun început.
Spuneam mai devreme că poate fi mai uşor să dezvolţi o aplicaţie decât să porţi o conversaţie. Când mă gândesc la părinţii care sunt atraşi de e-mail în locul unei conversaţii la cină cu propriii copii, nu sunt convinsă că mai există vreo soluţie tehnologică pentru distanţa emoţională rezultată. Da, ar trebui să proiectăm tehnologii care să ţină cont de vulnerabilităţile noastre –
telefoane care să nu ne domine atenţia –, dar pentru a reduce deficitul de empatie, încerc să mă gândesc la lucruri pe care oamenii le-ar putea face concret. Mă gândesc la părinţii care recurg la spaţii sacre şi pauze tehnologice pentru a putea purta discuţii în familie. Mă gândesc la studenţi şi la directorii executivi care îşi pun telefonul deoparte pentru a le acorda atenţie deplină prietenilor şi colegilor. Mă gândesc la meditaţie ca modalitate de a trăi în prezent şi de a descoperi lumea interioară. Atunci când îşi acordă timp pentru autoreflecţie, oamenii ajung să aprecieze mai mult ceea ce le-ar putea oferi celorlalţi.
Acum este momentul. Am trăit cu tehnologia o poveste de dragoste care părea magică. Dar, ca orice număr de magie, aceasta a funcţionat prin faptul că ne-a captat atenţia şi nu ne-a permis să vedem decât ceea ce voia magicianul. Acum suntem pregătiţi să ne recăpătăm atenţia – de dragul solitudinii, al prieteniei şi al societăţii.
Roboţii care au grijă de noi pun în discuţie cele mai elementare noţiuni
pe care le avem despre ce anume înseamnă să ne luăm angajamente unii faţă de alţii. Aplicaţiile care ne învaţă să simţim empatie pretind că ne vor îndruma pentru a redeveni pe deplin umani. Aceste propuneri ne pot aduce la capătul uitării: acum este momentul să ne întrebăm dacă devenim mai umani atunci când renunţăm la slujbele noastre cele mai umane. Este momentul să reconsiderăm această delegare. Nu este momentul să
respingem tehnologia, ci să ne regăsim pe noi înşine.
Aceasta este clipa noastră şi calea de urmat: să recunoaştem consecinţele neaşteptate ale tehnologiei la care suntem vulnerabili, să ne respectăm capacitatea de rezilienţă ce ne-a fost specifică dintotdeauna. Avem timp să
facem îndreptările necesare. Să nu uităm niciodată cine suntem cu adevărat: fiinţe istorice, cu o psihologie profundă, cu relaţii complexe, dar şi capabile de conversaţii lipsite de artă, riscante şi purtate faţă în faţă.
12. Terapia rogeriană, creată de Carl Rogers, este o tehnică terapeutică în care clientul are un rol activ în şedinţele de terapie. Se bazează pe ideea că clientul ştie ce este mai bine şi că rolul terapeutului este de a crea un mediu în care clientul poate aduce schimbări pozitive (n. red.).
13. Termen de specialitate inventat de psihanalistul Erik Erikson în 1950 cu referire la preocuparea de a ghida următoarea generaţie (n. tr.).
Mulţumiri
În această carte, cercetez ceva ce cred că este pe cale de dispariţie: conversaţia faţă în faţă. Neplanificată. Deschisă. Genul de conversaţie care presupune timp. Studiezi ceea ce nu se manifestă prin investigarea lucrurilor care se manifestă. Prin urmare, pentru a putea cerceta conversaţiile care nu se petrec, am întrebat oamenii despre ce vorbesc, cu cine vorbesc şi cum decurg discuţiile lor. Pentru a răspunde la această
întrebare, o mulţime de oameni au pus mâna pe laptopuri şi telefoane pentru a-mi arăta ultimele lor schimburi de replici. Ulterior, când le-am spus că
vreau să vorbesc şi eu cu ei înşişi, au fost amabili. Argumentul meu despre conversaţie se bazează pe discuţiile cu oamenii, faţă în faţă, mulţi dintre ei recunoscând că, de obicei, acest lucru nu este uşor pentru ei. Mulţumirile mele faţă de ei sunt cu atât mai sincere.
Această carte a beneficiat de ajutorul a două colege cercetătoare. Pentru interviurile cu studenţii şi tinerii adulţi, am lucrat cu Emily Carlin. Pentru interviurile din cadrul comunităţii de afaceri, am lucrat cu Erica Keswin. În multe locuri, eşafodajul argumentului meu a apărut în urma conversaţiilor cu ele, iar apoi şi mai multe conversaţii au contribuit în mod incomensurabil la interpretarea descoperirilor.
În plus, Carlin a fost asistenta mea de cercetare pe parcursul acestui proiect; ea a extins domeniul de aplicare a materialelor pe care le-am citit şi mi-a fost cel mai bun partener de dialog. Din acest grup colegial a făcut parte şi Kelly Gray, ale cărei gust şi idei minunate mi-au susţinut eforturile de a înţelege lucrurile şi gândirea de când am început Iniţiativa MIT privind Tehnologia şi Sinele în 2001. Gray a fost esenţială pentru acest efort şi pentru elaborarea fiecăreia dintre cărţile care au apărut în urma sa. Aceasta este cea de-a şasea.
Le mulţumesc lui Katinka Matson, Susan Pollak, Nancy Rosenblum, Merilyn Salomon, Natasha Schüll, Susan Silbey, Daniel Stern şi Susan Stern, care au contribuit la elaborarea acestui proiect. De asemenea, le
mulţumesc lui Mel Blake, Rogers Brubaker, Jackson Davidow, Amira Eltony, Emily Grandjean, Alice Kurtz, Herb Lin, Nelly Mensah, Chris Meyer, Stan Rogow, Benjamin Sherman, Elizabeth Thys, Rodanthi Vardouli şi Theodora Vardouli pentru comentariile utile. Conversaţiile cu Richard Giglio şi Diane Hessan au fost pentru mine o sursă de inspiraţie; Jean Rhodes mi-a fost o prietenă generoasă pe parcursul acestui proiect, venind cu sprijin pragmatic şi idei inedite. Conversaţia cu Paul Reitter a fost cel mai bun tip de schimb academic: am plecat de la ea cu noi întrebări şi idei!
Îi mulţumesc lui Aziz Ansari pentru conversaţiile noastre despre romantism în era digitală. Îi mulţumesc lui Louis C.K. pentru că mi-a dat permisiunea de a-i cita poezia despre singurătate, empatie şi telefoane mobile. Judith Spitzer şi Randyn Miller mi-au oferit sprijinul administrativ, competent şi liniştitor, la care visează orice autor. În plus, meticuloasa doamnă Spitzer a reuşit să dea de urma citatelor pe care le-am notat pe mici bucăţele de hârtie care deveniseră de negăsit în momentele critice. Redactorul meu de la Editura Penguin, Virginia Smith, a răspuns la o primă variantă a manuscrisului printr-o scrisoare pentru care îi voi fi mereu recunoscătoare şi prin care mi-a oferit indicaţii clare despre ce să fac în continuare.
Revizuirea manuscrisului de către Veronica Windholz de la Editura Penguin a fost un dar nepreţuit. Medicilor Andrew Chen şi Leslie Fang le datorez o profundă recunoştinţă pentru că m-au scăpat de migrenele care mă
împiedicau să lucrez eficient.
Fiica mea, Rebecca, a citit o primă versiune cu un ochi editorial dur şi constructiv. Apoi a citit versiunea finală şi m-a făcut să mă supun unor standarde mai ridicate. Mă minunez că am crescut o fiică iubitoare care este şi un redactor neînfricat.
MIT şi casa mea din cadrul programului STS au fost un mediu minunat în care am lucrat la acest proiect. Studenţii din cadrul seminarului STS, Tehnologie şi Conversaţie, au fost o cutie de rezonanţă pe parcursul alcătuirii acestei cărţi. Le mulţumesc studenţilor de la acel curs (şi tuturor studenţilor mei din 2010 până în 2015 care au suportat un profesor preocupat de discuţii!) şi sper că recunosc cât de serios le-am luat ideile în considerare.
Lucrând la acest proiect, m-am confruntat zi de zi cu un paradox: deşi am
scris despre fuga de conversaţie, această carte mi-a adus unele dintre cele mai memorabile conversaţii din viaţa mea.
Sherry Turkle
Boston, mai 2015
Note
