Cei care se ocupă de îngrijirea copiilor ar putea fi abuzivi. Asistentele sau mamele bine intenţionate ar putea face greşeli. Copiii spun că un câine robotizat, precum animalul de companie AIBO, nu se va îmbolnăvi
niciodată şi poate fi oprit atunci când dorim să ne mutăm atenţia în altă
parte. În plus, nu va muri niciodată. Adulţii au sentimente similare. Un câine-robot, subliniază o femeie mai în vârstă, „nu va muri brusc, nu te va abandona şi nici nu te va întrista prea tare“.
În această nouă societate a conexiunii, ne simţim singuri, însă ne temem de intimitate. Fantezia „conversaţiei“ cu fiinţe artificiale rezolvă o dilemă.
Ni se propune iluzia tovărăşiei fără cerinţele prieteniei. Ni se permite să ne imaginăm o versiune fără complicaţii a prieteniei, o prietenie ale cărei cerinţe sunt sub controlul nostru, poate chiar şi la propriu.
Spuneam mai devreme că o parte din ceea ce face ca noile tehnologii ale conectării să fie atât de seducătoare este faptul că răspund fanteziilor şi dorinţelor noastre de a fi ascultaţi în permanenţă, de a ne putea îndrepta atenţia oriunde ne dorim şi de a nu trebui să rămânem vreodată singuri.
Desigur, mai răspund şi unei a patra fantezii implicite: că nu vom ajunge să
ne plictisim niciodată.
Când exprimă asemenea fantezii, oamenii mai descriu, deseori fără să-şi dea seama, relaţia cu un robot. Robotul este mereu atent şi tolerant indiferent încotro ne fuge mintea. Nu s-ar supăra dacă am întrerupe conversaţia pentru a răspunde la mesaje sau la un apel telefonic. Nu ne-ar abandona niciodată, deşi se pune problema dacă a fost vreodată cu adevărat alături de noi. Cât priveşte plictiseala, ei bine, ar face tot posibilul să nu mai simţim aşa ceva.
Dacă, la fel ca Tara, vom alege să ne împărtăşim frustrările cu prietenii roboţi din cauză că nu vrem să ne supărăm prietenii umani cu adevăratul nostru chip şi adevăratele noastre sentimente, sensul prieteniei umane se va schimba. Vom ajunge să apelăm la prieteni pentru a purta discuţii mărunte.
Ne va fi teamă că oamenii ar fi obosiţi de discuţiile delicate. Asta înseamnă
că nu va mai exista nici o discuţie delicată, deoarece roboţii nu ar înţelege-o.
Cu toate acestea, foarte mulţi îmi vorbesc despre speranţa lor că, într-o bună zi (nu prea îndepărtată), o versiune avansată a lui Siri ne va deveni bun prieten, un prieten care să ne asculte atunci când alţii nu o fac. Cred că
această dorinţă reflectă un adevăr dureros pe care l-am descoperit în anii mei de cercetare: sentimentul că nimeni nu ne ascultă joacă un rol important
în relaţia noastră cu tehnologia. De aceea este atât de tentant să ne facem cont pe Facebook sau să postăm pe Twitter: acolo avem foarte mulţi urmăritori. Sentimentul că nimeni nu ne ascultă ne face să ne dorim să
petrecem timp cu dispozitive care par să aibă grijă de noi. Suntem dispuşi să considerăm de la sine înţelese grija şi comunicarea pe care le simulează.
Atunci când roboticienii prezintă videoclipuri26 în care apar oameni bucuroşi să interacţioneze cu roboţi sociabili, tendinţa este de a le prezenta ca pe nişte momente de bucurie înălţătoare, ca şi cum ar fi prezentat un mic succes: Am reuşit! Am făcut pe cineva să fie fericit că vorbeşte cu un dispozitiv! Acesta este însă un experiment în care oamenii sunt subiecţii
„reconfiguraţi“. Învăţăm să luăm în serios conversaţiile de tipul „ca şi cum“ purtate cu un robot. Conversaţiile noastre „simulate“ încep să
schimbe definiţia conversaţiei.
Trăim ceva nou, însă noi suntem cei care se schimbă. Ne place ce devenim? Vrem să devenim mai pricepuţi la asta?
Ne transformăm în spectatori
Pe parcursul cercetărilor mele, a existat un punct de incidenţă robotic pe care nu l-am putut uita niciodată. Mi-a schimbat cu totul percepţia.
Am adus roboţi concepuţi ca însoţitori pentru persoanele vârstnice din căminele de bătrâni şi pentru persoanele vârstnice care trăiesc singure. Am vrut să explorez această posibilitate. Într-o zi, am observat că o femeie în vârstă care îşi pierduse copilul vorbea cu un robot în formă de pui de focă.
Acesta părea că se uită în ochii ei. Părea să urmărească discuţia. Multor oameni din echipa mea de cercetare, dar şi celor care lucrau la azilul de bătrâni li s-a părut un lucru uimitor.
Femeia încerca să se împace cu pierderea suferită cu ajutorul unui aparat care dădea un spectacol pe cinste. Oamenii sunt vulnerabili: chiar şi empatia simulată este trăită ca un lucru real. Roboţii însă nu pot avea empatie. Ei nu se confruntă cu moartea şi nu cunosc nici viaţa. Prin urmare, atunci când femeia s-a consolat cu robotul ei însoţitor, nu mi s-a părut nimic extraordinar. Simţeam că o abandonaserăm cu toţii. Acea scenă a fost unul dintre cele mai sfâşietoare momente din cei cincisprezece ani de cercetare
în domeniul roboticii sociabile pe care îi aveam la vremea respectivă.
A fost un moment de cotitură pentru mine: simţeam entuziasmul echipei mele, al personalului, dar şi al însoţitorilor. Erau atât de mulţi oameni acolo dornici să ajute, dar am stat cu toţii deoparte, deveniţi spectatori, sperând că
bătrâna se va ataşa de aparat. Părea că aveam cu toţii o miză în externalizarea lucrurilor la care ne pricepeam cel mai bine: să ne înţelegem unii pe alţii şi să avem grijă unii de alţii.
În acea zi, la azilul de bătrâni, am fost tulburată de modul în care am acceptat să ne lăsăm marginalizaţi, transformaţi în spectatori de un robot care nu înţelegea nimic. Nu a fost deloc o zi proastă pentru robot, ci pentru noi şi pentru felul în care ne gândim la persoanele în vârstă atunci când acestea încearcă să-şi spună povestea vieţii. În ultimele decenii, de fiecare dată când se discuta despre vârstnici şi roboţi, se punea problema dacă
bătrânii vor sta de vorbă cu roboţii. Le puteau înlesni roboţii comunicarea?
Puteau fi roboţii suficient de persuasivi pentru a face acest lucru?
Dar dacă ne gândim la momentul din viaţă pe care îl luăm în considerare, nu este vorba doar de faptul că persoanele în vârstă ar trebui să comunice.
Tinerii ar trebui să fie cei care ascultă. Aceasta este înţelegerea dintre generaţii. Mi s-a spus odată că unele culturi mai vechi au o vorbă: Când un tânăr greşeşte, înseamnă că „nu a avut pe nimeni care să îi spună vechile poveşti“. Atunci când sărbătorim momentele când ascultăm roboţi care nu ştiu să asculte, nu manifestăm suficient interes faţă de ceea ce au de spus bătrânii noştri. Construim aparate care garantează că poveştile oamenilor vor fi ignorate.
Există atât de multe lucruri minunate pe care roboţii le pot face pentru a-i ajuta pe vârstnici. Roboţii pot ajuta persoanele în vârstă (sau bolnavii şi persoanele imobilizate la pat) să se simtă mai independente, întinzând mâna după conservele de supă sau articolele de îmbrăcăminte de pe rafturile înalte; roboţii pot ajuta mâinile care tremură să gătească. Roboţii pot ajuta la aşezarea unui corp instabil pe pat. Roboţii pot ajuta la găsirea perechii de ochelari rătăcite. Toate aceste lucruri par atât de benefice. Unii susţin că un robot care conversează cu o persoană în vârstă este un lucru la fel de pozitiv. Totuşi, cred că ar trebui să avem în vedere caracterul specific uman al conversaţiei şi al îngrijirii emoţionale.
Roboţii sociabili au rolul de obiecte evocatoare – obiecte care ne fac să
reflectăm asupra noastră şi asupra celor mai profunde valori. Ne aflăm în zona celui de-al patrulea scaun, unde luăm în considerare natura: natura noastră, dar şi cea de-a doua natură pe care ne-am construit-o singuri. În acest caz, dialogul cu roboţii conduce la următoarea întrebare: Care este valoarea unei interacţiuni care nu conţine nici o experienţă comună de viaţă
şi nu contribuie cu nimic la un bagaj comun de semnificaţii umane? Pentru această întrebare nu există un răspuns imediat, dar este o întrebare care merită adresată şi la care merită să revenim.
Nu ne este uşor să purtăm acest tip de conversaţie odată ce începem să
luăm în serios compania roboţilor. Odată ce ne-o asumăm ca fiind noua normalitate, acest tip de conversaţie începe să dispară.
În momentul de faţă, acţionăm pornind de la premisa că utilizarea unuirobot pentru ceva este mult mai bună decât nimic. Premisa este greşită.
