Cu toţii am fost cândva copii, am fost mici şi dependenţi. Cu toţii creştem şi ne confruntăm cu decizii privind intimitatea, generativitatea13, munca şi scopul vieţii. Ne confruntăm cu pierderi. Reflectăm asupra condiţiei noastre de muritori. Ne întrebăm ce moştenire dorim să lăsăm generaţiilor următoare. Atunci când ne confruntăm cu toate aceste probleme – parte firească a oricărei vieţi –, numai o fiinţă umană ar putea să discute despre ele cu noi. Cu toate acestea, pe măsură ce devenim din ce în ce mai dispuşi să ne adresăm dispozitivelor pentru toate aceste lucruri, ne pregătim, ca societate, pentru psihoterapeuţi artificiali şi copii care se plâng telefoanelor.15
Când îmi exprim reticenţa cu privire la purtarea unor astfel de conversaţii, mă confrunt de multe ori cu următoarea reacţie: „Dacă oamenii spun că ar fi fericiţi să stea de vorbă cu un robot, dacă vor un prieten pe care să nu-l poată dezamăgi niciodată, dacă nu vor să se confrunte cu jena sau vulnerabilitatea de a-şi spune povestea unei persoane, ce-ţi pasă ţie?“
Dar mai bine am întreba: „De ce nu ne pasă tuturor?“ De ce nu ne pasă
tuturor că, atunci când purtăm aceste conversaţii, alergăm după o iluzie? De ce nu credem că merităm mai mult? De ce nu credem că putem avea mai mult?
Într-un fel, ne convingem singuri că nu avem nevoie de mai mult, că ne simţim în largul nostru cu ceea ce ne oferă dispozitivele. Apoi începe să ni se pară un lucru pozitiv că ducem o viaţă în care nu ne temem niciodată de
critică, umilinţă sau vulnerabilitate. Dacă ceea ce ne oferă discuţiile cu dispozitivele reprezintă un progres, iar noi ne aflăm pe calea către un stil mai bun de viaţă? Dacă aceste „conversaţii“ cu roboţii nu sunt pur şi simplu mai bune decât nimic, ci mai bune decât orice?
Nu există oameni pentru aceste locuri de muncă
Articolul „Better than Human“16, publicat în revista Wired, celebrează atât inevitabilitatea, cât şi avantajele roboţilor care înlocuiesc oamenii în toate domeniile vieţii. Iată premisa acestuia: ori de câte ori roboţii preiau o funcţie umană, următorul lucru pe care oamenii ajung să îl facă este şi mai uman. Articolul e scris de Kevin Kelly, un adept autodeclarat al utopiei tehnologice, însă argumentul lui este un ecou al modului în care am observat că vorbesc oamenii despre acest subiect de zeci de ani încoace.
Pledoaria lui are două părţi. În primul rând, roboţii ne fac mai umani prin creşterea opţiunilor noastre de relaţionare, deoarece acum putem avea o legătură cu ei, care reprezintă o nouă „specie“.
În al doilea rând, indiferent de natura acţiunilor oamenilor, dacă un robot poate prelua un anumit rol, înseamnă că nu reprezintă un rol exclusiv uman.
În timp, acest fenomen a ajuns să includă activităţi precum conversaţia,tovărăşia şi îngrijirea.17 Redefinim ceea ce este uman prin ceea ce tehnologia nu poate face. După cum spunea Alan Turing, conversaţia pe calculator este totuşi „un joc al imitaţiei“18. Spunem despre calculatoare că
sunt inteligente dacă ne pot păcăli să credem că sunt oameni. Asta nu înseamnă că şi sunt.
Lucrez la una dintre cele mai mari instituţii ştiinţifice şi inginereşti din lume. Asta înseamnă că, de-a lungul anilor, unii dintre cei mai străluciţi colegi şi studenţi ai mei au studiat problema conversaţiei cu roboţii şi tovărăşia acestora.19 Unul dintre studenţii mei a folosit vocea fiicei lui în vârstă de doi ani pentru My Real Baby, o păpuşă-robot prezentată ca fiind atât de afectuoasă, încât i-ar putea ajuta pe copii să deprindă abilităţi de socializare. Ulterior, un alt student a dezvoltat un partener artificial de dialog cu care te poţi pregăti pentru interviurile de angajare.
La MIT, cercetătorii îşi imaginează roboţi sociabili – odată perfecţionaţi
– în postura de profesori, asistenţi la domiciliu, cei mai buni prieteni ai celor care se simt singuri, atât tineri, cât şi bătrâni. Mai ales pentru bătrâni.20
În cazul vârstnicilor, necesitatea roboţilor se impune de la sine. Din cauza situaţiei demografice, explică roboticienii, „nu există oameni pentru aceste locuri de muncă“.
Trendul este evident: un număr mult prea mare de vârstnici raportat la numărul mic de tineri care să aibă grijă de ei. Din acest motiv, continuă
roboticienii, trebuie creaţi roboţi de îngrijire sau, cum sunt numiţi uneori,
„dispozitive de asistenţă“21.
De fapt, nu doar roboticienii vorbesc astfel. În aceşti ultimi douăzeci de ani în care am studiat roboţii sociabili, am auzit repetată afirmaţia „nu există oameni pentru aceste locuri de muncă“ în conversaţii cu oameni care nu au legătură cu domeniul roboticii: tâmplari, avocaţi, medici, instalatori, profesori sau funcţionari. Prin această afirmaţie, ei sugerează adeseori că
oamenii disponibili pentru „aceste locuri de muncă“ nu sunt potriviţi. Ar putea fura. Ar putea fi inepţi sau chiar abuzivi. Roboţii ar presupune mai puţin riscuri. Oamenii spun uneori: „Mai bine să aibă grijă de mama un robot decât un tânăr care nu a terminat liceul. Ştiu eu ce fel de oameni lucrează în azilurile de bătrâni“. Alteori spun: „Mai bine să aibă grijă de copilul meu un robot decât o adolescentă care lucrează la cine ştie ce grădiniţă şi care nu ştie ce face“.
Prin urmare, la ce ne referim atunci când avem în vedere conversaţiile cu roboţii? Ne referim la temerile pe care le avem unii faţă de alţii, la dezamăgirile reciproce. La lipsa de intimitate şi de timp. Oamenii trec direct de la exprimarea rezervelor faţă de un angajat care nu a terminat liceul la visul de a inventa un robot care să aibă grijă eficient de propriul părinte.
Trăim în era robotizării nu pentru că ar fi roboţii pregătiţi pentru noi, cipentru că noi ne bazăm pe ei.
O adolescentă de 16 ani a luat în considerare posibilitatea de a avea un robot ca prieten, dar apoi a spus că nu îi este de folos, însă crede că înţelege de ce e o idee atractivă:
Unii au încercat să-şi facă prieteni, însă au eşuat lamentabil şi s-au dat bătuţi până la urmă. De aceea, auzind de roboţii concepuţi pentru a le deveni companioni, ei bine, se bucură că nu au cum să se comporte ca
oamenii şi că nu au propria minte, astfel că nu există riscul să plece sau să-i părăsească vreodată.
Din punctul de vedere al relaţiei, nu te vei teme dacă un robot te va înşela, căci e doar un robot. E programat să rămână cu tine pentru totdeauna. Ca atare, dacă cineva aude de asta şi a avut în trecut relaţii în care a fost înşelat sau părăsit, va decide să accepte robotul, pentru că ştie că nimic rău nu se va întâmpla.
Ideea a fost preluată de o nouă generaţie: roboţii oferă o interacţiune lipsită de riscuri. „Nimic rău nu se va întâmpla“ dacă vom avea un robot pe post de prieten sau, aşa cum îşi imaginează această fată, pe post de partener romantic. Însă e de folos să punem la îndoială contribuţiile cotidiene ale tovărăşiei roboţilor. O primă problemă e următoarea: timpul pe care îl petrecem cu roboţii ne răpeşte din timpul pe care îl petrecem unii cu alţii, cu copiii noştri sau cu noi înşine.
Există şi o a doua problemă: deşi conversaţia mereu accesibilă cu un robot reprezintă o modalitate de a nu ne simţi niciodată singuri, tot ne vom simţi singuri, implicându-ne în conversaţii de tipul „ca şi cum“22. Ce ne facem dacă ne obişnuim aşa şi uităm ce reprezintă o conversaţie reală şi de ce e relevantă? De aceea mă îngrijorează atât de mult terapeutul automatizat. Acesta este prezentat ca o cale către o interacţiune şi mai automatizată şi creatorii săi nu se tem să folosească termenul „terapeut“ sau
„conversaţie“ pentru a descrie ceea ce oferă.
Jucăriile inteligente:
vulnerabilitatea faţă de „ca şi cum“
La sfârşitul anilor ’70, când am început să studiez calculatoarele şi oamenii, am ales să studiez mai întâi comportamentul copiilor. Tocmai intra pe piaţă
o primă generaţie de jucării şi jocuri electronice. În ochii copiilor, jucăriile nou apărute şi oamenii aveau în comun inteligenţa, însă oamenii, spre deosebire de calculatoare, au emoţii. Oamenii sunt speciali pentru că au sentimente.23
Un copil de 12 ani mi-a spus: „Când calculatoarele vor fi la fel de
inteligente ca oamenii, vor putea face o mulţime de lucruri, dar vor continua să existe şi lucruri pe care să le facă doar oamenii. Ei vor conduce restaurantele, vor gusta mâncarea, îşi vor întemeia familii şi se vor iubi reciproc. Presupun că ei vor rămâne singurii care vor merge la biserică“. De altfel, la mijlocul anilor ’80 şi începutul anilor ’90, oameni de toate vârstele au găsit o modalitate de a spune că, deşi gândirea simulată este tot gândire, sentimentele simulate nu sunt niciodată sentimente, dragostea simulată nu este niciodată dragoste.
Ulterior, la sfârşitul anilor ’90, s-a produs o schimbare radicală. Obiectele computerizate erau prezentate ca având sentimente. Animale de companie virtuale precum Tamagotchi, Furby sau AIBO erau propuse ca parteneri de joacă, cereau să fie îngrijite şi se comportau ca şi cum ar fi fost importante.
Era limpede că acest lucru conta pentru copiii care aveau grijă de jucăriile respective. Suntem construiţi să îngrijim ceea ce iubim, dar şi să iubim ceea ce îngrijim.
Grija are un impact uriaş. Odată ce începem să avem grijă de o creatură
digitală, o învăţăm ceva sau o amuzăm, ajungem să ne ataşăm de ea, iarapoi ne comportăm „ca şi cum“ creatura ar avea de fapt grijă de noi.
