Unii au încercat să-şi facă prieteni, însă au eşuat lamentabil şi s-au dat bătuţi până la urmă. De aceea, auzind de roboţii concepuţi să le fie prieteni, se bucură că nu au cum să se comporte ca oamenii şi că
nu au propria minte, astfel că nu există riscul să
plece sau să-i părăsească vreodată. — adolescentă de
16 ani despre un robot Siri mai sofisticat
Thoreau vorbeşte despre trei scaune, însă eu mă gândesc la un al patrulea.
Thoreau spune că, pentru cele mai ample şi profunde conversaţii, îşi ducea invitaţii în natură – el numeşte acest spaţiu cameră de retragere, „cea mai bună cameră“1. În viziunea mea, cel de-al patrulea scaun descrie un spaţiu filozofic. Înainte, Thoreau putea pătrunde în natură. Acum însă, noi contemplăm atât natura, cât şi o a doua natură creată de noi înşine: o lume virtuală şi artificială. Acolo, întâlnim dispozitive care ni se prezintă ca fiind deschise la conversaţie. Cel de-al patrulea scaun ridică următoarea întrebare: cine devenim atunci când vorbim cu dispozitivele electronice?
Unele aparate vorbitoare au ambiţii modeste, cum ar fi să ne pună la încercare în timpul unui interviu de angajare. Altele aspiră însă la mai mult.
Cele mai multe dintre acestea îşi fac de-abia acum apariţia pe piaţă: „roboţi îngrijitori“ care se vor ocupa de copiii şi bătrânii noştri atunci când noi nu avem timp, răbdare sau resursele necesare; aplicaţii automatizate de psihoterapie care vor substitui oamenii în conversaţii.2 Toate acestea ne confruntă cu ceva nou.
Poate că nu par lucruri inedite. Zi de zi, de dimineaţa până seara, interacţionăm cu aplicaţii ingenioase, ne introducem informaţiile în programe de comunicare şi primim informaţii de la asistenţi digitali personali. Ne simţim în largul nostru să vorbim cu dispozitive şi prin
intermediul lor. Acum ni se cere să ne alăturăm unui nou tip de conversaţie: cea care promite conexiuni „empatice“.
Deşi dispozitivele nu pot oferi aşa ceva, vrem în continuare să trăim în compania lucrurilor neînsufleţite şi chiar în comuniune cu ele. Să fie oare simpla simulare a empatiei suficientă?
Al patrulea scaun defineşte un spaţiu pe care Thoreau nu l-ar fi putut anticipa, întrucât surprinde clipa noastră.
Ce uităm când vorbim cu dispozitivele? Şi ce ne putem aminti?
„Un computer îndeajuns de frumos încât un suflet
să fie dispus să trăiască în el“
La începutul anilor ’80, am intervievat unul dintre studenţii lui Marvin Minsky. Acesta mi-a spus că, din punctul lui de vedere, Minsky, eroul său, unul dintre inventatorii inteligenţei artificiale (IA), „încerca să creeze un computer îndeajuns de frumos încât un suflet să fie dispus să trăiască în el“.
Această imagine mi-a rămas întipărită în minte mai bine de treizeci de ani.
În lumea IA, lucrurile au involuat de la mitic la prozaic. Astăzi, copiii cresc cu animale de companie robotizate şi păpuşi digitale. Li se pare firesc să stea de vorbă cu propriul telefon. Trăim în ceea ce eu numesc „punct de incidenţă robotic“3 – nu datorită meritelor dispozitivelor construite de omenire, ci din cauza apetitului nostru pentru compania lor. Încă dinainte de a fabrica roboţii, ne remodelăm astfel încât să fim pregătiţi să le fim tovarăşi.
De multă vreme, încrederea în roboţi ilustrează optimismul tehnologic durabil şi credinţa că, pe măsură ce lucrurile se înrăutăţesc, ştiinţa se redresează. În acest univers complicat, promisiunea roboţilor a semănat întotdeauna cu soluţia supremă. Roboţii salvează vieţi în zonele de război şi funcţionează atât în spaţiu, cât şi pe mare – de fapt, oriunde există oameni în pericol. Aceştia efectuează operaţii medicale de care oamenii nu sunt capabili. De asemenea, au revoluţionat designul şi manufactura.
Cu toate acestea, roboţii ne fac să sperăm la mai mult. Nu doar în cazul marilor fapte salvatoare, ci şi la nivelul nevoilor cotidiene: sperăm că
roboţii ne vor fi tovarăşi, că vor avea grijă de noi, că ne vom simţi în largul nostru în compania lor şi în discuţiile cu ei. Aceasta este doar o etapă a călătoriei noastre spre uitare.
Ce uităm când intrăm în dialog cu dispozitivele? Uităm ce înseamnă să
fii om. Uităm ce înseamnă o conversaţie autentică. Dispozitivele sunt programate să poarte conversaţii „ca şi cum“ ar înţelege despre ce este vorba. Prin urmare, atunci când ne adresăm lor, suntem reduşi şi limitaţi la rândul nostru la stadiul de „ca şi cum“.
Ajutorul cotidian
În ultimele decenii, am observat creşterea speranţei că ne vom putea bucura cândva de compania roboţilor, chiar dacă majoritatea oamenilor nu au experienţă cu un robot însoţitor fizic, ci mai degrabă cu Siri, asistentul digital produs de Apple, în cazul căruia conversaţia presupune, cel mai probabil, sintagme precum „găseşte un restaurant“ sau „localizează un prieten“.
Totuşi, chiar şi când îi spunem lui Siri să localizeze un prieten, ajungem rapid să ne închipuim că vom găsi un bun prieten în Siri. Mulţi îmi spun că
aşteaptă cu nerăbdare momentul, nu prea îndepărtat, în care Siri sau una dintre rudele sale apropiate va deveni echivalentul celui mai bun prieten, dar în variantă puţin îmbunătăţită: un prieten cu care putem discuta oricând, care nu se supără niciodată, pe care nu-l poţi dezamăgi niciodată.
De fapt, prima campanie publicitară realizată de Apple pentru Siri a prezentat-o (pe „ea“) nu ca pe o funcţie sau o modalitate pragmatică de a obţine informaţii, ci ca pe un tovarăş. La campanie au luat parte câteva vedete de cinema – Zooey Deschanel, Samuel L. Jackson, John Malkovich
– care i-au acordat lui Siri rolul de confident. Deschanel, în rolul ameţitei ingenue, discută despre vreme şi despre faptul că nu vrea să poarte pantofi sau să deretice prin casă într-o zi ploioasă. Vrea doar să danseze şi să
mănânce supă de roşii. Siri joacă rolul celei mai bune prietene, care o
„înţelege“. Jackson poartă cu Siri o conversaţie presărată cu exprimări cu dublu sens privind o întâlnire romantică: o prietenă vine în vizită la el, iar Jackson găteşte gazpacho şi risotto. I se pare distractiv să facă glume cu Siri
privind strategia lui de seducţie. Malkovich, aşezat pe un fotoliu din piele, într-o cameră cu muluri şi draperii grele – putea fi foarte bine într-un apartament din Paris sau Barcelona – vorbeşte serios cu Siri despre sensul vieţii. Îi place că Siri are simţul umorului.
Prin toate acestea, suntem învăţaţi cum să purtăm conversaţii cu un dispozitiv care poate glumi fără să înţeleagă sensul; în aceste conversaţii, deşi noi depunem tot efortul, nu ne deranjează.
Am discutat despre Siri cu un grup de ingineri şi specialişti în ştiinţe sociale în cadrul unei emisiuni radiofonice. Subiectul s-a îndreptat spre cât de mult le place oamenilor să stea de vorbă cu Siri, având în vedere că, în general, ne simţim dezinhibaţi atunci când vorbim cu un dispozitiv. Ne place sentimentul că nu suntem judecaţi. Unul dintre specialişti în ştiinţe sociale care a participat la emisiune a sugerat că, în curând, o variantă
îmbunătăţită şi mai bine pusă la punct a lui Siri ar putea avea rol de psihiatru.
Nu părea să-l deranjeze deloc faptul că Siri, în rol de psihiatru, i-ar consilia pe oameni în legătură cu viaţa lor fără ca ea să fi avut o viaţă
proprie. Dacă Siri s-ar putea comporta ca un psihiatru, spunea el, ar putea deveni psihiatru. Dacă nimănui nu-i pasă de diferenţa dintre impresie şi realitate, să lăsăm dispozitivele să înlocuiască oamenii. Aşa arată
pragmatismul punctului de incidenţă robotic.
Însă sugestiile prietenilor sau terapeuţilor roboţi – intervenţiile cotidiene ale acestora – nu sunt deloc atât de simple precum par.
În ciuda faptului că sunt programate să se prefacă, dispozitivele care ne vorbesc ca şi cum le-ar păsa de noi nu cunosc traiectoria vieţii umane.
