din ce în ce mai mulţi sunt la curent cu studiile care arată că performanţa este afectată negativ de multitasking. Dar în practică, multitasking-ul este omniprezent. Concentrarea asupra unei singure sarcini este însă cheia productivităţii şi a creativităţii. Prin intermediul comunicării, oamenii pot învăţa să facă lucrurile pe rând.
Purtaţi conversaţii cu persoanele cu care nu sunteţi de acord.
Comunicarea este inhibată atât de prejudecăţi, cât şi de activităţile care ne distrag atenţia. Potrivit unui studiu recent, conversaţiile de natură politică
de pe reţelele de socializare reprezintă un fel de „spirală a tăcerii“. Oamenii nu sunt dispuşi să recunoască pe reţelele de socializare ceea ce gândesc pentru că se tem că cei care le urmăresc activitatea din mediul online nu vor fi de aceeaşi părere cu ei.9 Chiar dacă tehnologia ne permite să
interacţionăm cu toată lumea, nu este obligatoriu să ne şi dorim această
interacţiune. Oamenii folosesc internetul pentru a interacţiona doar cu cei cu care sunt de acord. În comparaţie cu cei care nu folosesc reţelele de socializare, internauţii nu sunt la fel de dispuşi să-şi dea cu părerea în mediul offline.
Suntem reticenţi chiar şi atunci când vorbim faţă în faţă cu cei care au păreri diferite de ale noastre. Potrivit unui studiu recent, studenţii de pe tot cuprinsul Statelor Unite care se declară republicani sau democraţi convinşi aleg să nu dezbată probleme politice cu studenţii din campusul universitar care nu le împărtăşesc punctele de vedere.10 Asta înseamnă că studenţii evită dezbaterile politice cu cei care locuiesc la acelaşi etaj cu ei, cu cei cu care împart baia. Transformăm lumea fizică într-o cameră de ecou11 a tot ceea ce clădim cu atâta uşurinţă în mediul online. Acest stil de viaţă este confortabil, dar riscăm să nu învăţăm nimic nou din el.
Ne-am putea descurca mai bine de-atât. Ne putem învăţa copiii să
vorbească cu oameni care nu sunt de acord cu ei modelând aceste conversaţii cu noi înşine. Le-am putea arăta că ar fi în folosul lor să poarte conversaţii pornind de la modul în care percep ei anumite cauze, argumente sau principii. Chiar şi o doză scăzută de teren comun are puterea de a alimenta o conversaţie.11
Respectaţi regula celor şapte minute. Această regulă, pe care mi-a
recomandat-o un student, a izvorât din observaţia potrivit căreia durează cel puţin şapte minute până să ne dăm seama cum urmează să se desfăşoare o conversaţie. Conform acestei reguli, trebuie să lăsăm conversaţia să-şi urmeze cursul şi să nu deschidem telefonul până când nu trec cele şapte minute. Este în regulă dacă pe parcurs conversaţia e întreruptă de momente de tăcere. Regula celor şapte minute ne propune strategii diferite prin care solitudinea, introspecţia şi prezenţa de spirit să ne ajute să ne simţim împliniţi. Trebuie să învăţăm să percepem plictiseala ca pe o oportunitate de a descoperi în interiorul nostru lucruri fascinante. Lăsaţi-vă purtaţi către această stare, lăsaţi asocierile să se desfăşoare şi apoi reluaţi şirul ideilor sau conversaţia. Atunci când visăm cu ochii deschişi, mintea noastră
funcţionează de cele mai multe ori la capacitate maximă. Odată ce revenim cu picioarele pe pământ, am putea descoperi lucruri extrem de relevante.
Conversaţia, la fel ca viaţa, cuprinde tăceri şi momente plictisitoare, dar să nu uităm: adeseori ne dezvăluim unul altuia în momentele în care ne poticnim, ezităm sau tăcem. Comunicarea digitală poate duce la o viaţă
editată, dar să nu uităm că şi viaţa needitată merită trăită.
Contestaţi ideea că lumea e alcătuită din aplicaţii. Psihologii Howard Gardner şi Katie Davis au numit tinerii care au crescut cu telefonul şi aplicaţiile la îndemână „generaţia aplicaţiilor“12. Acesta reprezintă un mod de a descrie persoanele care aduc o perspectivă tehnică în viaţa de zi cu zi şi, cu siguranţă, în experienţa lor educaţională. Gândirea bazată pe aplicaţii porneşte de la ideea că toate acţiunile din lume funcţionează ca nişte algoritmi: anumite acţiuni vor duce la rezultate previzibile. În baza acestei logici, mergem la anumite şcoli, obţinem anumite note, urmăm cursuri de aprofundare pe timpul verii şi ne înscriem la activităţi extraşcolare, iar aplicaţia funcţionează: suntem admişi la universităţi de top.
Gândirea bazată pe aplicaţii se poate manifesta în relaţiile de prietenie sub forma lipsei de empatie. Prieteniile devin lucruri ce trebuie gestionate; avem o mulţime de prieteni şi toţi trebuie abordaţi cu un anumit set de instrumente. La şcoală ori la locul de muncă, gândirea bazată pe aplicaţii se poate manifesta ca o lipsă de creativitate şi inovare. Ni se prezintă nişte opţiuni şi trebuie să alegem din meniu. Am întâlnit profesori de gimnaziu confruntându-se cu elevi care au o perspectivă instrumentală asupra
prieteniei şi părinţi care considerau şcoala o aplicaţie prin care îşi înscriau copiii la facultate. Din punctul de vedere al profesorilor, elevii nu au nici timp să viseze, nici ocazia să-şi structureze timpul şi nici să descopere situaţii fără rezultate certe.
La şcoală, atunci când trebuie să se confrunte cu imprevizibilul, tinerii din generaţia aplicaţiilor devin nerăbdători, anxioşi şi dezorientaţi.
Problemele persistă şi la locul de muncă. Un nou manager de la HeartTech, marea companie de software din Silicon Valley, se mutase acolo pentru a lăsa ingineria şi a-şi încerca norocul în management: „Am plecat de la fostul loc de muncă din cauză că devenise monoton. Eu voiam să lucrez cu sistemele imprevizibile [aici se referă la oameni]“. Totodată, nu-şi uită nici vechile obiceiuri: „Nu sunt obişnuit să lucrez cu sistemele imprevizibile. Nu prea reuşesc să reacţionez pe moment. Nu sunt obişnuit să gândesc rapid atunci când oamenii se află chiar în faţa mea, când are loc o conversaţie directă“.
Situaţia lui este des întâlnită. Inginerilor care migrează spre poziţii de conducere li se cere să desfăşoare un tip de activitate foarte diferită de domeniul în care au pregătire. Ei au fost pregătiţi pentru atitudinea ştiinţifică de astăzi faţă de management, atitudine care încurajează nu numai cercetarea, ci şi perspectiva pragmatică şi riguroasă asupra lumii. În practica de zi cu zi însă, orice manager are o viaţă presărată cu decizii dificile, situaţii ambigue şi conversaţii delicate. La modul cel mai concret, vorbim despre evaluări de performanţă, feedback negativ şi disponibilizări.
Un consultant în resurse umane angajat la o companie de înaltă
tehnologie mi-a spus: „În rândul colegilor mei se spune că «inginerii nu poartă conversaţii dificile»“. Atunci când aduc în discuţie problema conversaţiei în lumea tehnologiei de vârf, acesta este răspunsul pe care îl primesc cel mai frecvent.
Conversaţiile dificile presupun capacitate de empatie şi, bineînţeles, gândire spontană. Pentru a învăţa cum să poarte astfel de conversaţii, inginerii au nevoie de o îndrumare. Cu toate acestea, după cum remarcă
Gardner şi Davis, gândirea orientată spre predictibilitate nu se limitează la ingineri.
Nu numai inginerii au nevoie de pregătire. Pe măsură ce acceptăm o
viziune mai instrumentală asupra vieţii, începem să avem probleme cu conversaţiile dificile. Din acest punct de vedere, am devenit cu toţii ingineri. În acest sens, provocarea constă în faptul de a purta acele conversaţii dificile, cele care îi includ atât pe alţii, cât şi pe noi înşine.
Alegeţi instrumentul potrivit. Se întâmplă uneori să descoperim un dispozitiv care să ne surprindă atât de tare – telefoanele inteligente, de exemplu, sunt uimitoare –, încât să nu putem să nu-l considerăm instrument universal; adică un instrument care ar trebui să le înlocuiască pe toate cele anterioare. Dar problema e că, atunci când alegem să trimitem un e-mail în loc să purtăm o conversaţie doar pentru că putem, sunt şanse mari să fi ales instrumentul greşit: nu pentru că e-mailul nu ar fi un instrument grozav pentru anumite activităţi, ci doar pentru că nu e folositor în orice situaţie.
Nu este nimic în neregulă cu mesajele, e-mailurile sau videoconferinţele.
Este foarte în regulă să le perfecţionăm din punct de vedere tehnic şi să le facem mai intuitive şi mai uşor de utilizat. Totuşi, indiferent de cât de bune ar deveni, au o limitare intrinsecă: oamenii au nevoie de contact vizual pentru a-şi putea menţine echilibrul emoţional şi adaptarea socială.13 Lipsa contactului vizual este asociată cu depresia, izolarea şi dezvoltarea de trăsături antisociale, cum ar fi lipsa de respect. Cu cât dezvoltăm mai mult aceste tulburări de natură psihologică, cu atât ne ferim mai mult de contactul vizual. Deviza noastră ar putea fi următoarea: dacă un instrument ne împiedică să avem contact direct, ar trebui să îl folosim doar atunci când este absolut necesar. Nu ar trebui să fie primul lucru la care apelăm.
Un lucru este cert: instrumentul pe care îl avem la îndemână nu este neapărat instrumentul cel mai potrivit. Astfel, e-mailul reprezintă adesea cea mai simplă soluţie în cazul unei probleme de afaceri, chiar dacă
agravează problema. Mesageria a devenit modalitatea cea mai la îndemână
de a pune capăt unei relaţii, chiar dacă îi supără şi devalorizează pe cei implicaţi. În timp ce scriu aceste rânduri, pe piaţă a fost lansat un nou robot care are rolul de a le ţine copiilor companie. Acesta îi va învăţa pe cei mici să aştepte înţelegere din partea unui obiect care nu are cum să ofere aşa ceva.
Învăţaţi din momentele dificile. Am întâlnit specialişti care se simt contrariaţi de rolul pe care tehnologia îl joacă în viaţa lor. Un adept al
telemuncii a ajuns în punctul în care să înregistreze liniştea de la birou şi să
trimită fişierul audio soţiei care se afla acasă. Arhitecţii construiesc spaţii de lucru deschise, chiar dacă ştiu că oamenii pentru care le proiectează tânjesc după intimitate. Tinerii avocaţi nu se alătură colegilor lor în sala de mese pentru a lua prânzul împreună, chiar dacă sunt conştienţi că ar putea consolida relaţii de afaceri pe viaţă dacă şi-ar face timp pentru aceste mese.
Dacă vă simţiţi captivi într-o astfel de situaţie conflictuală, gândiţi-vă la următorul lucru: relaţia voastră cu tehnologia vă ajută, sau vă încetineşte?
Consideraţi că astfel de situaţii pot oferi noi perspective?
Nu uitaţi ce ştiţi despre viaţă. Am observat că ne obişnuim cu solitudinea atunci când suntem singuri alături de altcineva. Am mai descoperit că
abaterea atenţiei din cauza tehnologiei în astfel de momente cruciale e considerată problematică chiar şi de cei mai înfocaţi susţinători ai conexiunii permanente. Astfel, atunci când părinţii trimit e-mailuri în timpul băiţei copilului sau dau mesaje în timp ce se plimbă pe plajă, comportamentul lor persistă chiar dacă recunosc că nu îi face fericiţi. Simt şi ei că au depăşit nişte limite. Un tată mărturisea că îşi ia telefonul cu el de fiecare dată când joacă mingea cu fiul lui în vârstă de zece ani: „Îmi dau seama că nu e la fel de distractiv ca atunci când mă jucam eu cu tata“. La începutul cercetărilor mele, am întâlnit o mamă care căpătase obiceiul de a da mesaje în timp ce alăpta. Femeia a afirmat deschis: „Cred că ar trebui să
renunţ la acest obicei“. Simţim un impuls profund uman de a ne retrage din astfel de situaţii care periclitează momentele de intimitate.
