online? Ea spune că nu: de fapt, va spune tot ce gândeşte şi va lupta împotriva oricărei tentative de a-i fi folosite gândurile împotriva ei, „în caz că se va ajunge vreodată la asta“. Din perspectivă istorică însă, momentele în care „s-a ajuns la asta“ au fost, de obicei, momente în care a fost fie prea greu, fie prea târziu pentru a mai putea lua măsuri.
Îmi amintesc cum şi-a sintetizat Lana părerea despre confidenţialitatea online, spunând că va începe să-şi facă griji „doar în cazul în care se va întâmpla ceva rău“. Pe de altă parte, chiar am putea spune că s-a întâmplat ceva rău. Suntem nevoiţi să tragem o linie de demarcaţie, uneori extrem de fină, între „personalizarea“ aparent banală (cumpărăm pantofi, deci ne apar reclame la pantofi) şi stocarea datelor, care ridică nişte probleme mai ample.
La alegerile prezidenţiale din 2012, Facebook a urmărit aleatoriu câteva circumscripţii electorale şi i-a determinat pe oameni să iasă la vot spunându-le că prietenii lor au votat deja. Această acţiune politică a fost prezentată sub forma unui studiu, având ca temă de cercetare următoarea întrebare: Pot influenţa reţelele de socializare prezenţa la vot? Da. Jonathan Zittrain, expert în probleme legate de internet şi drept, a numit manipularea voturilor prin intermediul reţelelor sociale „fraudă electorală digitală“34.
Este vorba despre o ameninţare nereglementată. Facebook a mai realizat un alt studiu, un experiment privind starea de spirit, în cadrul căruia unor persoane li s-au arătat postări de la prieteni fericiţi, iar altor persoane li s-au arătat postări de la prieteni nefericiţi. Voiau să descopere dacă acest lucru le-ar putea schimba starea de spirit, ceea ce s-a şi întâmplat.35 Reţelele de socializare au puterea de a ne modela acţiunile politice şi stările afective.
Suntem deja obişnuiţi cu manipularea mediatică – publicitatea a încercat dintotdeauna să facă acest lucru. Cu toate acestea, faptul că alţii au informaţii atât de detaliate despre noi – de la ce medicamente luăm până la ora la care mergem la culcare – permite unele intervenţii şi intruziuni fără
precedent. Ceea ce riscăm să pierdem este senzaţia de autocontrol şi capacitatea de a gândi independent.
Snowden schimbă regulile jocului
Le vorbesc elevilor şi studenţilor despre protecţia datelor de decenii întregi.
Ani la rând, când tinerii vedeau rezultatele colectării de date online, în special reclamele care le apăreau pe ecran, le era greu să sesizeze problema.
Faptul că le apărea o pereche de adidaşi la modă sau o rochie impecabilă nu părea să reprezinte o mare problemă pentru ei. Totuşi, în anii care au urmat dezvăluirilor lui Edward Snowden privind modul în care guvernul ne monitorizează datele, tinerii au ajuns să vorbească despre problemele legate de exploatarea datelor personale în parte pentru că acest lucru e acum asociat (cel puţin în mintea lor) cu ceva mai uşor de digerat: spionarea.
Ceea ce relata Snowden părea îndeajuns de asemănător cu spionajul de modă veche, oferindu-le astfel oamenilor o cale de acces către o discuţie pe marginea unui fenomen mai problematic: intruziunea monitorizării zilnice.
Aşadar, în urma dezvăluirilor lui Snowden, elevii începeau prin a discuta despre Snowden, dar apoi ajungeau la „Facebook ştie prea multe“. Ce ştie Facebook? Ce stochează Facebook? Oare i-au dat cu adevărat platformei permisiunea de a face toate aceste lucruri?
Sau începeau prin a discuta despre cum încearcă ei să stea departe de Facebook, care a devenit între timp un simbol al colectării excesive de date online, pentru ca apoi să vorbească despre Snowden. E vorba despre chestiuni cu totul diferite, dar Snowden le-a oferit şansa să îşi conştientizeze sentimentul general de nelinişte. În esenţă, îngrijorarea lor se referea la cât de multe „ştie“ internetul despre ei şi ce va face cu informaţiile astfel acumulate. După episodul Snowden, reclamele de pe ecran puteau fi privite într-un context mai larg. Cineva deţinea mai multe informaţii despre ei decât că le plăcea să se încalţe cu adidaşi.36
Chiar şi aşa, această conversaţie se poate opri cu mare uşurinţă. Exact când începem să avem acest dialog, ne îndrăgostim de o nouă aplicaţie care ne cere să dezvăluim şi mai mult despre noi. Ne putem monitoriza starea de spirit pentru a vedea dacă există motive de îngrijorare. Ne putem urmări ritmul cardiac sau numărul de exerciţii fizice pe care le facem săptămânal.
Prin urmare, ne oferim datele personale pentru a ne îmbunătăţi viaţa şi amânăm discuţia legată de ceea ce se întâmplă cu informaţiile pe care le împărtăşim. Dacă, într-o bună zi, informaţia conform căreia nu am acordat atenţie propriei diete după vârsta de 40 de ani va putea fi folosită împotriva
noastră – de exemplu, pentru a obţine o asigurare de viaţă după vârsta de 50
de ani –, noi vom fi cei care am oferit aceste date fără vreo reţinere.
În loc să ne implicăm în discuţiile politice, alegem să ne facem cont în alte şi alte aplicaţii.
Companiile de tehnologie deja ne spun că, dacă nu dorim să le împărtăşim datele noastre, să nu le folosim serviciile. Dacă nu doriţi ca Google să ştie ce căutaţi, nu folosiţi acest motor de căutare. Când i s-a cerut să ofere câteva detalii despre toate informaţiile la care are acces Google, directorul executiv al companiei a spus că, în esenţă, „cel mai bine e să fii cuminte“37.
Am simţit mult timp, ca mamă şi ca cetăţean deopotrivă, că într-o democraţie trebuie să pornim cu toţii de la premisa că fiecare are ceva de
„ascuns“, un spaţiu de acţiune şi reflecţie în intimitate, un spaţiu care trebuie protejat în ciuda entuziasmului nostru tehnologic. Avem nevoie de spaţiu pentru exprimarea unor opinii cu adevărat controversate. Un spaţiu mental şi unul tehnic (cutia poştală). E vorba de un spaţiu privat în care oamenii sunt liberi să „nu fie cuminţi“. Pentru mine, discuţia pe tema tehnologiei, a respectării confidenţialităţii şi a democraţiei nu este nici înapoiată, nici tardivă.38
8. Asociaţia ALS este o organizaţie americană nonprofit care finanţează cercetarea la nivel global a sclerozei laterale amiotrofice, oferind servicii şi programe de îngrijire persoanelor afectate de această boală (n. tr.).
9. Fost colaborator în probleme de IT al serviciului de spionaj american, acuzat de înaltă trădare după ce a furnizat presei informaţii strict secrete (n. tr.).
10. Cookie-urile („prăjituri“) reprezintă un text special, deseori codificat, trimis de un server unui navigator web şi apoi trimis înapoi (nemodificat) de către navigator. De fapt, cookie-urile sunt folosite pentru autentificare, precum şi pentru urmărirea comportamentului utilizatorilor (n. red.).
Clipa
Până la urmă, nu suntem definiţi exclusiv de ceea ce
creăm, ci şi de ceea ce refuzăm să distrugem. —John
Sawhill, conservator1
Thoreau spunea că, atunci când discuţiile deveneau aprinse în căsuţa sa, trăgea scaunele în ungherele cele mai îndepărtate ale încăperii.2 Aşadar, cea mai la îndemână reacţie la ideea că ne-am putea cunoaşte mai bine prin intermediul algoritmilor ar fi să adoptăm conversaţiile care ne ajută să ne regăsim prietenii, comunitatea, dar şi pe noi înşine. Aşa cum ar fi spus Thoreau, dacă aducem cele trei scaune laolaltă, camera devine mai încăpătoare.
Scaunele lui Thoreau surprind un cerc virtuos: ne conturăm ideile în solitudine şi le dezbatem în discuţii publice şi private, care ne dezvoltă
capacitatea de introspecţie. Odată întrerupt acest cerc, nu mai ştim ce să
facem nici când suntem singuri, dar nici alături de ceilalţi. Fugim de conversaţiile faţă în faţă, care ne îmbogăţesc imaginaţia şi ne ajută să ne exprimăm gândurile. Capacitatea de a-i înţelege pe alţii şi de a ne face auziţi trece, de asemenea, printr-un impas.
Totuşi, dăm dovadă şi de o capacitate de adaptare remarcabilă. Nu am fost surprinsă să aflu că, potrivit unui studiu, copiii plecaţi în tabără încep să-şi redobândească capacitatea de a empatiza după cinci zile în care îşi lasă
deoparte dispozitivele.3 Observându-i pe copiii veniţi în astfel de tabere, mi-am dat seama cât de uşor le era să aprecieze – de parcă ar fi fost prima dată
pentru ei – valoarea conversaţiei cu ei înşişi şi cu alţii.
Copiii pe care i-am întâlnit acolo au discutat despre singurătate şi empatie. Aceştia au mărturisit că se simt mai apropiaţi de prietenii pe care şi-i făcuseră în tabără decât de cei de la şcoală. Erau de părere că diferenţa constă în faptul că acasă vorbesc cu prietenii lor despre ce primesc pe telefon, în timp ce în tabără vorbesc despre ceea ce îi preocupă.
Luând parte la discuţiile pe care le purtau după lăsarea serii, i-am auzind vorbind despre consolidarea relaţiilor cu îndrumătorii pe care îi aveau acolo. Aceştia le ofereau copiilor ceva aproape exotic: atenţie deplină.
Bineînţeles, şi adulţii renunţaseră la telefoanele mobile în tot acest interval.
Mulţi copii se întorc an de an în această tabără în care telefoanele sunt interzise. Unii dintre cei care revin spun că observă de fiecare dată
schimbări pozitive la sfârşitul verii. Copiii conştientizează cel mai mult faptul că se împrietenesc şi devin coechipieri mai buni. De asemenea, se comportă mai frumos cu părinţii lor.
