Despre lista mea secretă de lectură am vorbit însă mult mai târziu. În mod evident, ea o considera o mostră mai subtilă de educaţie civică: cum să-i explici unui copil că nimeni nu ar trebui să poată vreodată să folosească
împotriva mea ceea ce citesc. Aşa este, nimeni nu avea dreptul să ştie ce cărţi deschid.
Respectul bunicii mele pentru cutia poştală şi bibliotecă mi s-a părut cea mai profundă manifestare a patriotismului ei, iar spaţiul mental era esenţial pentru patriotism. Din punctul de vedere al bunicilor mei, care reprezentau a doua generaţie de americani din clasa muncitoare din Brooklyn, faptul de a avea posibilitatea să gândeşti şi să comunici în privat însemna că puteai să
nu fii de acord cu angajatorul tău şi să iei o hotărâre privată cu privire la aderarea la un sindicat. Atunci când luai o astfel de decizie, înţelept era să
citeşti în particular buletinele sindicale. În caz contrar, puteai fi ameninţat sau concediat înainte să fi apucat să iei o decizie. Era nevoie de timp de gândire pentru ca ideile să se închege. Era nevoie de intimitate pentru a te putea răzgândi în privinţa unor chestiuni importante.
În timpul şedinţelor televizate de numire a judecătorului Clarence Thomas la Curtea Supremă, s-a pus întrebarea dacă mărturia Anitei Hill împotriva lui Thomas ar fi fost susţinută dacă s-ar fi putut demonstra că
acesta consuma regulat pornografie. Împrumuta oare cu regularitate materiale pornografice de la magazinul local de casete video? Avocaţii lui Hill doreau ca acele casete să fie acceptate ca probe. Am crezut-o pe Anita Hill, mi-am dorit ca acele casete video să susţină mărturia ei cu privire la comportamentul licenţios al lui Thomas, numai că avocaţii lui Hill au susţinut că registrele magazinelor de casete video şi lista de cărţi pe care cineva le împrumută de la o bibliotecă publică ar trebui să beneficieze de aceeaşi protecţie. Clarence Thomas avea dreptul la spaţiul lui mental. El câştigase acea rundă şi simţeam că bunica şi-ar fi dorit s-o câştige.
Ne dezvoltăm tehnologia, iar ea ne formează şi ne modelează pe noi. Am
învăţat cum să mă comport ca un cetăţean american în faţa cutiilor poştale din holul unui bloc de locuinţe din Brooklyn. Felul în care percep spaţiul mental impus de democraţie a fost modelat de modul în care funcţionau lucrurile la biblioteca publică. Nu ştiam unde să-mi duc fiica, acum în vârstă de 24 de ani, având în vedere că creştea cu internetul.
A trebuit să înţeleagă că adresa ei de e-mail nu este protejată şi că, deşi cărţile de la bibliotecă sunt încă private, ceea ce citeşte online nu este. Îmi arată cum încearcă să-şi păstreze intimitatea. De exemplu, pe reţelele de socializare nu îşi foloseşte niciodată numele real, ci de fiecare dată nume diferite – o practică a unei generaţii care a învăţat să evite agresorii de pe Facebook prin apelul la nume false. Ea ştie însă că o persoană
experimentată şi ambiţioasă ar putea-o găsi. Când vine vorba de telefonul mobil, renunţă la intimitate în favoarea comodităţii. Dacă vrea să se folosească de indicaţiile hărţilor online, îşi porneşte GPS-ul pe telefon. Asta înseamnă că telefonul ei lasă o dâră de firimituri de pâine care îi dezvăluie poziţionarea. Sistemul îi cunoaşte prietenii, căutările, lecturile.
Când avea 18 ani, fiica mea mi-a arătat o aplicaţie numită Loopt. La fel ca Find My Friends, Loopt foloseşte funcţia GPS a telefonului pentru a indica unde se află prietenii. I s-a părut un lucru înfiorător, dar mi-a mărturisit că i-ar fi fost greu să nu o instaleze pe telefon ţinând cont de faptul că toţi prietenii ei o aveau: „Ar crede că le ascund ceva“.
Chiar de curând, pentru că de curând am aflat, a trebuit să-i spun că, dacă
încearcă să-şi protejeze intimitatea utilizând anumite setări ale browserului concepute să-i ascundă identitatea, s-ar putea să activeze o şi mai mare supraveghere a comportamentului ei online. În zilele noastre, dorinţa de intimitate este considerată suspectă şi îţi limitează capacitatea de a te bucura de ea. Când mă gândesc la lucrurile pe care le-am învăţat la biblioteca publică, mi se pare un lucru îngrijorător. Oare nu tocmai nevoia unui spaţiu privat al minţii a fost motivul pentru care ne-am protejat de la bun început lista de cărţi împrumutate de la bibliotecă?
O întreagă generaţie creşte cu impresia că nimic nu este privat şi că nu ai de ce să te opui. Cu doar câţiva ani în urmă, o adolescentă de 16 ani încerca să mă liniştească spunându-mi că într-un fel nici nu contează faptul că email-ul ei nu e privat: „Cui îi pasă de viaţa mea neînsemnată?“ Nu numai că
nu avea un discurs încurajator, dar s-a dovedit că se şi înşela. Multor oameni le păsa de „viaţa ei neînsemnată“.
Supravegherea, creatorul dublurilor digitale
Când internetul era încă la începuturile lui, oamenilor li se părea că e un fel de nouă frontieră. Evgeni Morozov, expert în tehnologie, ne aminteşte că
lozinca publicitară a celor de la Microsoft pentru Internet Explorer era
„Unde vrei să mergi astăzi?“10. În ziua de azi, obiceiurile noastre online ne plasează într-o lume în care adevărata întrebare este „Ce ai de oferit astăzi?“. Ce informaţii despre tine vei oferi astăzi? Trăim în compania identităţii noastre digitale – un fel de dublură digitală – care e folosită de diferite părţi interesate. Dublurile digitale sunt arhivate pe vecie.
Treptat, am ajuns cu toţii să înţelegem asta. În anii de după scandalul
Snowden9, am avut ocazia să descoperim şi mai multe lucruri: că apelurile, poziţionarea geografică şi căutările online ale oamenilor de rând din Statele Unite sunt monitorizate.11 Chiar şi aşa, mecanismele acestui proces rămân aproape în întregime secrete, învăluite sub mantia securităţii naţionale sau sub pretextul dreptului de proprietate. Ce informaţii se obţin despre noi?
Sub ce formă? Cât timp sunt stocate? La ce sunt folosite? Majoritatea oamenilor au ajuns să înţeleagă că aceste lucruri nu depind de ei.
În aceste circumstanţe, în ce fel este afectată conversaţia? Un lucru pe care l-am observat este că oamenii au tendinţa să uite situaţia în care se află.
Acesta este unul dintre marile paradoxuri ale conversaţiei din mediul digital: ne oferă iluzia confidenţialităţii, în ciuda faptului că ne manifestăm public. Dacă suntem pe Gmail, mesajele noastre sunt analizate în vederea identificării unor indicii prin care să ni se poată prezenta cele mai bune oferte comerciale, dar pentru individ, experienţa e-mailului rămâne intimă.
Ne aflăm în faţa unor ecrane strălucitoare şi ne simţim singuri. Experienţa comunicării digitale nu este sincronizată cu propria realitate.12 Online, ne aflăm sub un fel de supraveghere.
Sinele autosupravegheat
Când ne refeream în trecut la supraveghere, ne gândeam la efectele faptului că suntem monitorizaţi încontinuu. Filosoful englez Jeremy Bentham a inventat un model în acest sens, pe care l-a denumit panoptic. Este vorba despre o modalitate de a construi o clădire: un gardian este amplasat la butucul unei roţi cu spiţe. Întrucât cei care trăiesc la nivelul spiţelor nu ştiu când gardianul se uită la ei, se comportă ca şi cum exact asta face. Astfel, au o bună purtare, conformându-se la ceea ce ei consideră a fi normal.
Practica aceasta funcţionează atât în închisori, cât şi în ospicii.
Sociologul francez Michel Foucault a preluat ideea lui Bentham şi a raportat-o la calitatea de cetăţean în statul modern.13 Pentru Foucault, rolul statului modern este de a reduce necesitatea supravegherii prin modelarea unui cetăţean care se monitorizează pe sine în permanenţă. Cu camere de supraveghere la aproape orice colţ de stradă, nu ne comportăm greşit în ciuda faptului că nu ştim sigur dacă ele există sau nu peste tot. S-ar putea să
existe. Acesta este sinele autosupravegheat şi operează în peisajul digital.
Dacă ştim că mesajele şi e-mailurile noastre nu sunt private, avem automat mai multă grijă la ceea ce scriem. Ajungem să ne însuşim cenzura.
Or participarea activă la internetul capabil să adune date personale a schimbat radical „autosupravegherea“. Facem mai mult decât să furnizăm constant informaţii prin comunicarea preferinţelor noastre, prin participarea la sondaje sau prin completarea de formulare. În prezent, cele mai importante date pentru cei care ne supraveghează sunt informaţiile personale pe care le lăsăm în timp ce ne desfăşurăm activitatea de zi cu zi.
Alimentăm bazele de date în timp ce ne facem cumpărăturile, stăm de vorbă, ne uităm la filme sau ne facem planuri de călătorie. Monitorizarea condiţiei fizice, păstrarea legăturii cu prietenii pe reţelele de socializare şi utilizarea unui telefon inteligent dau impresia că supravegherea şi implicarea socială sunt acelaşi lucru. Fiecare nou serviciu din telefonul nostru şi fiecare nouă aplicaţie pot completa cu noi date reprezentarea noastră online. Scopul celor care creează aceste aplicaţii este de a asocia supravegherea cu sentimentul că suntem protejaţi.14 Dacă aplicaţiile noastre au „grijă“ de noi, nu ne mai concentrăm asupra informaţiilor pe care ni le sustrag.
În universul descris de Foucault, atunci când pui camere de supraveghere
la colţ de stradă vrei ca oamenii să le observe şi să-şi modeleze singuri un sine care consideră supravegherea de la sine înţeleasă. Faptul că ştim că
există camere de supraveghere ne face să „fim cuminţi“ din proprie iniţiativă. În noua noastră politică a datelor însă, principalul obiectiv este ca nimeni să nu observe, sau cel puţin ca lumea să uite pe moment, că există
supraveghere. Sistemul funcţionează cel mai bine dacă oamenii se simt liberi să „fie ei înşişi“. În acest fel, ei pot furniza singuri „date reale“
sistemului.15
Aşadar, în timp ce eu pot avea doar o idee vagă privind locul în care mi-am petrecut ziua făcând cumpărăturile, iPhone-ul meu ştie bine locul respectiv, ceea ce înseamnă că ştiu atât cei de la Apple, cât şi cei de la Google – aspect care nu mi-a trecut prin cap atunci când m-am bucurat să
