Încă de la începuturile culturii telefonului mobil, s-a înţeles – cu excepţia flirtului – că, dacă primeşti un apel sau un mesaj, trebuie să răspunzi. Ar putea fi o urgenţă. Această conduită nu ţinea cont de aspectele pe care altădată le-am fi considerat dovezi de politeţe, întrucât noile reguli perturbau cina, somnul, întâlnirile de afaceri şi conversaţiile intime. Am văzut mai sus cum studenţi de facultate părăseau sala de curs pentru a merge la baie şi a le răspunde prietenilor la mesaje. Şi am mai văzut cum, în rândul tinerilor, ideea de acces imediat la prietenii din telefon se transformă
rapid într-un limbaj al urgenţelor.
Copiii se grăbesc să folosească termenul de urgenţă pentru toate lucrurile de care speră că îi va proteja telefonul. Foarte mulţi dintre tinerii cu care am stat de vorbă par să aştepte în permanenţă o urgenţă. Ar putea fi o urgenţă
personală, de exemplu, dar ar putea fi la fel de bine un alt uragan Katrina, un alt atentat de tip 11 septembrie. Reţeaua s-ar putea prăbuşi. Faptul că ne raportăm la viaţă în funcţie de urgenţe arată cum îşi dezvoltă oamenii, în special tinerii, un sine neliniştit.
Dacă percepem viaţa ca pe un flux de urgenţe, acest lucru ne va defini perspectiva asupra propriei existenţe. De fapt, Twitter însuşi a adoptat entuziasmul iniţial faţă de radarele de poliţie al unuia dintre cofondatorii săi. Învăţăm că transformarea lucrurilor în urgenţe captează atenţia, inclusiv atenţia prietenilor. Într-o lume în care până şi elevii de gimnaziu spun că nu pot face faţă numărului de mesaje pe care le primesc, faptul că le spunem prietenilor că avem o urgenţă ne propulsează în fruntea listei.
Asocierea telefoanelor mobile cu situaţiile de urgenţă a luat amploare în
data de 11 septembrie 2001. În acea zi, şcolarii au fost trimişi la adăpost în subsoluri, fără acces la telefoanele publice. Părinţii lor au jurat că nu vor mai sta atât de deconectaţi. Aveau să le cumpere telefoane mobile copiilor lor. Într-una dintre discuţiile mele cu un grup de paisprezece studenţi de la Universitatea New England, aceştia şi-au amintit că erau în şcoala generală
pe atunci. Era evident că lumea se schimbase pentru ei pe 11 septembrie.
Într-un fel, lucrurile nu au mai revenit niciodată la starea anterioară.
Studenţii mi-au vorbit despre cum se trăieşte în această „societate a catastrofei“. O studentă în ultimul an, care a mărturisit că doarme cu telefonul tot timpul, a făcut următoarea remarcă: „Zi de zi, pe orice canal, buletinele de ştiri sunt dominate de catastrofe“.
Cei paisprezece studenţi au discutat în detaliu despre acest fenomen. Din punctul lor de vedere, mijloacele de informare în masă susţin o perspectivă
despre lume ca o succesiune de urgenţe pe care suntem capabili să le înfruntăm rând pe rând. Evenimentele care au o lungă istorie socială şi politică sunt prezentate ca evenimente speciale, neobişnuite, de neconceput: deversări masive de petrol, atacuri armate contra elevilor şi a profesorilor lor, fenomene meteorologice extreme – în cele mai multe cazuri, toate acestea sunt descrise ca fiind nişte catastrofe. Ajungem să conştientizăm că
acţionăm sub semnul catastrofei atunci când reuşim să ne concentrăm doar pe termen scurt. Într-o cultură a catastrofelor, toată lumea se simte parte a unei stări de urgenţă, însă frământările noastre sunt orientate către donaţii şi afilierea la un site.
Atunci când avem o urgenţă, problemele trebuie remediate ad-hoc.
Inclusiv problemele care vizează schimbările climatice la nivel global sau neglijarea infrastructurii vitale sunt tratate de presă ca nişte calamităţi care cer intervenţie. Transformăm ceva care are o logică şi un tipar în ceva care cere răspunsuri rapide şi fără vreo analiză. O catastrofă nu pare să aibă
nevoie de măsuri legislative, ci de consolare şi de rugăciuni.
Pentru cei paisprezece studenţi, viaţa într-o societate a catastrofelor înseamnă a face faţă problemelor prin intermediul relaţiilor online. Atunci când ne confruntăm cu situaţii urgente, preferăm să ne folosim de reţelele de socializare pentru a ne reuni cu prietenii.
Un tânăr de 23 de ani, elev de gimnaziu la vremea atentatelor din 11
septembrie, mărturiseşte: „În majoritatea situaţiilor de urgenţă care sunt difuzate în presă, nu ai ce face. Nu poţi face ceva pentru a îmbunătăţi împrejurările actuale“. Acest lucru explică în mare măsură modul în care sinele neliniştit navighează în fluxul de ştiri negative: aflăm ceva, ne impacientăm şi ne conectăm online.
Catastrofele par să fie un act divin. Ni se întâmplă fără să le putem anticipa. Atunci când terorismul este ilustrat ca o calamitate – ceea ce şi e –, este prezentat separat de istoria care l-a creat, astfel încât ajunge să fie mai degrabă un dezastru natural, o condiţie a răului, decât ceva ce poate fi abordat prin intermediul instrumentelor politice sau printr-o reevaluare a rădăcinilor lui istorice. Atunci când teroarea este tratată ca un dezastru natural, tot ce putem face este să ucidem teroriştii.
Când spunem că ceva este catastrofic, nu ne mai rămâne nimic de adăugat. Dacă însă ne confruntăm cu o situaţie pe care o considerăm influenţată de acţiunile omului, atunci sunt multe de spus. Putem pretinde asumarea responsabilităţii. Trebuie să înţelegem cauzele. Ne gândim să
acţionăm. Trebuie să purtăm o conversaţie sau chiar mai multe.
Ne este mult mai uşor să ne confruntăm cu o situaţie de urgenţă decât să
purtăm astfel de conversaţii dificile. Atunci când intrăm într-o stare de criză, ne îngăduim să amânăm conversaţiile pe care le impune politica. În acest moment, politica are nevoie de conversaţii – care sunt de prea multă
vreme amânate – despre cum să-ţi păstrezi identitatea şi să trăieşti ca cetăţean în lumea metadatelor sau big data.
Loc de gândire în lumea big data
În această nouă societate informaţională, conversaţiile pe care de obicei le consideram private – discuţii telefonice, pe e-mail sau prin mesaje – sunt de fapt transmise corporaţiilor care pretind că sunt proprietarele datelor noastre deoarece ne-au oferit instrumentele necesare comunicării. Oriunde ne-am îndrepta atenţia în mediul online, lăsăm o urmă care se transformă în datele altcuiva. Când căutăm pe internet ce să citim, ce să cumpărăm, ce idei ne intrigă, aceste activităţi introspective intră în posesia companiei care ne pune la dispoziţie instrumentul de căutare. Compania ne sondează acţiunile
în schimbul informaţiilor pe care le consideră utile pe moment şi pe care le arhivează pentru a le putea folosi în viitor, întrucât toate aceste informaţii sunt independente de noi şi pot fi vândute unor terţi. În afara acestui univers al tranzacţiilor comerciale, inclusiv guvernul consideră că are dreptul să ne monitorizeze.
În timp, ni se va părea atât de firesc să trăim cu o umbră electronică, încât nici nu vom mai simţi că există. Mark Zuckerberg, fondatorul şi directorul executiv al companiei Facebook, a făcut următoarea declaraţie:
„Confidenţialitatea nu mai este o normă socială relevantă“. Ei bine, poate că
intimitatea nu este deloc avantajoasă pentru această reţea socială, dar ce ar mai fi intimitatea fără respectarea confidenţialităţii? Ce ar mai fi democraţia fără respectarea confidenţialităţii? Ar mai exista libertate de gândire în lipsa confidenţialităţii?9
Lumea în lipsa confidenţialităţii
Bunicii mei ştiau cum să vorbească despre asta. Pe îndelete. Pe când aveam vreo zece ani şi bunica mă credea suficient de mare pentru a înţelege nişte lucruri, m-a dus la cea mai importantă bibliotecă publică din Brooklyn – o construcţie măreaţă şi impunătoare din parcul Grand Army Plaza. Aveam deja cardul de membru al bibliotecii locale, aflată la numai câteva minute de mers pe jos de casă. Acum mergeam însă la biblioteca centrală.
Bunica pregătise o gustare pentru prânz – sendvişuri cu pâine de secară şi carne de pui şi nişte limonadă – şi ne-am aşezat pe băncile din beton şi lemn de pe esplanada Parcului Prospect. Conversaţia a pornit de la „regulile“
bibliotecii. Bunica a ţinut să-mi explice că puteam lua orice carte, însă
cărţile alese urmau să rămână secretul meu şi al bibliotecii. Nimeni nu avea dreptul să cunoască lista cărţilor pe care le citesc. La fel şi cu respectarea confidenţialităţii cutiei poştale. Ambele protejau ceea ce eu numesc spaţiu mental. Acest aspect era vital pentru a înţelege de ce era atât de bucuroasă
că îşi putea creşte copiii şi nepoţii în Statele Unite.
Bunica îmi explicase că, în Europa părinţilor ei, guvernul spiona populaţia prin intermediul corespondenţei. În Statele Unite însă, se simţea protejată. (În mod evident, bunica nu era deloc informată cu privire la
abuzurile lui J. Edgar Hoover, dar se consolase cu decăderea senatorului Joseph McCarthy). Discutam despre confidenţialitatea cutiilor poştale încă
de când eram foarte mică; în fond, din câte îmi amintesc, ritualul de dimineaţă de a coborî să ridic corespondenţa îi dădea bunicii mele un nou prilej – aproape zilnic – de a comenta despre cutiile poştale securizate.
