Mama lui Elizabeth, de origine din Nairobi, este avocată, iar tatăl ei, american de origine, a cunoscut-o când făcea parte din Peace Corps.
Elizabeth s-a simţit întotdeauna legată de Africa, dar prea departe de acea lume – şi-a dorit dintotdeauna să se implice mai mult, dar nu se ivise
niciodată vreo şansă până atunci. Acţiunea împotriva lui Kony era şansa pe care o aştepta. Era optimistă cu privire la efectele campaniei şi totodată
enervată de scepticismul prietenilor ei africani, care nu credeau că
oamenilor le pasă cu adevărat de ceea ce se întâmplă în Africa. Ei deosebeau curiozitatea – suficientă curiozitate pentru a viziona un videoclip
– de preocuparea reală. Într-adevăr, în ziua stabilită, puţini oameni au ieşit în lumea fizică pentru a lipi afişe. Iată cum rezumă Elizabeth ceea ce a învăţat din această experienţă: „Accesezi site-ul şi faci donaţie – asta satisface cerinţa de a lua parte la conversaţie. Îţi arăţi solidaritatea faţă de o mişcare doar stând pe internet, asta e tot“.
Videoclipul în sine ne permite să înţelegem de ce lumea nu a reacţionat până la urmă. Vocea de pe fundal a videoclipului enunţa ca premisă că
reţelele de socializare constituie un concept politic care va schimba lumea: În momentul de faţă, există mai mulţi oameni pe Facebook decât erau pe planetă în urmă cu două sute de ani. Cea mai mare aspiraţie a umanităţii este aceea de apartenenţă la un grup şi de conectare. Acum ne auzim unii pe alţii, ne vedem unii pe alţii, împărtăşim ceea ce iubim şi ne amintim ce avem cu toţii în comun. Această conexiune schimbă modul în care funcţionează lumea. Guvernele încearcă să ţină pasul… Acum prindem gustul libertăţii.
Libertate să facem ce anume? Vocea din videoclip spune: „Scopul nostru este acela de a schimba natura conversaţiei în societate“. Acesta i-a încurajat pe oameni să simtă că fac fix asta atunci când postează un videoclip online, când dau like unei cauze umanitare, când cumpără un afiş
sau accesează o postare pe Twitter – #StopKony, de această dată.
Nu este nimic greşit în a face astfel de lucruri, ele contribuie la creşterea vizibilităţii cauzelor noastre, însă diferenţa dintre sprijinul online şi lipirea unui afiş real la geam este următoarea: cu un afiş fizic, ne-am fi putut găsi în postura în care cineva din cartier să ne fi întrebat: „Ce ar trebui să facem mai departe în legătură cu Kony? Cum te implici? Care-i planul?“ (În momentul scrierii acestui capitol, Kony îşi continuă activitate, iar grupul responsabil de organizarea campaniei s-a dizolvat.)
Politica prieteniei: lucruri pe care să le cumperi şi pe care să dai click
Videoclipul din 2012 despre Kony descrie un „tipar al prieteniei“ în lumea politică: „Oameni din întreaga lume se văd unii pe alţii şi se pot proteja reciproc. Arestarea lui Joseph Kony va dovedi că lumea în care trăim are noi reguli, că tehnologia care a unit planeta ne permite să reacţionăm la problemele prietenilor noştri“. Iată, aşadar, noul scenariu ideal: în universul Facebook, ne împrietenim, distribuim, iar cei care deţin puterea politică se predau în cele din urmă.2
De ce ar trebui puterea să cedeze? Un artist intervievat în videoclip spune că puterea poate fi zdruncinată de instrumentele simple ale prieteniei, referindu-se la materialele promoţionale şi la însăşi distribuirea videoclipului: „Iată nişte instrumente foarte simple. Reacţionaţi şi agitaţi apele“.3
Elizabeth se simte descurajată. Din punctul său de vedere actual, împărtăşirea afecţiunii le dădea oamenilor iluzia că fac politică. Experienţa a făcut-o să-şi dea seama că nu există „instrumente simple“ – nici lucruri de cumpărat, nici linkuri pe care să le accesezi – care să rezolve o problemă
atât de dificilă precum cea reprezentată de Kony. Acţiunea #StopKony i-a făcut pe oameni să vorbească, dar fără să transfere like-urile online către alte iniţiative. Exprimarea interesului în lumea fizică – de exemplu, faptul de a dona câţiva dolari pentru o cauză umanitară atunci când are loc o campanie caritabilă în cartier – poate duce şi la o disipare a interesului atunci când persoana care cere banii nu se mai află în faţa uşii. Diferenţa, pentru Elizabeth, constă în faptul că amploarea declaraţiilor online (atâtea milioane de like-uri!) a fost înşelătoare. O făcuse să creadă în mod eronat că
se întâmpla ceva important.
Pentru Elizabeth, cea mai importantă lecţie a episodului cu videoclipul a fost aceea că legăturile pe care le formezi cu oameni pe care nu-i cunoşti au limitări importante. Acestea îi ajută pe oameni să vorbească, dar nu sunt eficiente în a-i determina să facă multe alte lucruri. Elizabeth era încântată
de sentimentul că face parte dintr-o mişcare dinamică şi de mare amploare, dar site-ul nu i-a putut convinge pe oameni să scoată afişe reale afară. Nu i-
a putut convinge să-şi exprime ideile în faţa vecinilor.
Deşi Elizabeth nu a folosit exact aceşti termeni, a fost o lecţie de viaţă cu privire la ceea ce sociologii numesc puterea legăturilor solide şi slabe.
Legăturile slabe sunt prietenii prietenilor sau cunoştinţele. Legăturile solide sunt persoanele apropiate, în care avem încredere. Acestea sunt persoane cu care cel mai probabil avem o lungă istorie de conversaţii faţă în faţă.
Aşadar, conexiunile de pe Facebook, tipurile de conversaţii pe care le purtăm online şi, în general, ceea ce înţelegem prin prietenie pe internet se bazează pe puterea legăturilor slabe.
Unii văd în conversaţiile de pe internet o sursă directă de schimbare politică.4 Mark Pfeifle, fost consilier pentru securitate naţională al Statelor Unite, a scris următoarele după revolta din 2009 din Iran: „Fără Twitter, poporul iranian nu s-ar fi simţit capabil şi încrezător să lupte pentru libertate şi democraţie“. A mai cerut ca Twitter să fie nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace.5 Când au început demonstraţiile din Teheran, Departamentul de Stat al Statelor Unite ale Americii a solicitat ca Twitter să nu efectueze operaţiunile de întreţinere programate pentru a nu lua din mâinile protestatarilor un instrument politic atât de puternic.6 Desigur, ne bucură
potenţialul unui activism modern şi eficient.
Totuşi, ce anume uităm atunci când vorbim prin intermediul dispozitivelor? Tindem să uităm importanţa conversaţiei directe, a organizării şi a disciplinei politice. Tindem să uităm că schimbarea politică
presupune de multe ori doi paşi înainte şi unul înapoi şi că, de obicei, e nevoie de mult timp.
Malcolm Gladwell, scriind despre punctele forte şi limitările reţelelor de socializare în lumea politică, compară activismul online cu ceea ce era nevoie în timpul mişcărilor pentru drepturile civile ale afro-americanilor.
Acesta ajunge la următoarea concluzie: dacă porţi o conversaţie cu o persoană pe care nu o cunoşti prea bine – acesta este cazul celor mai multe dintre contactele noastre de pe internet – regula de bază este să nu ceri prea mult. La fel ca în exemplul campaniei din 2012 împotriva lui Kony, activismul online funcţionează atunci când ni se cere să urmărim un videoclip, să dăm un like sau să cumpărăm un afiş. De curând, un gest amuzant – turnarea unei găleţi de gheaţă în cap şi provocarea unui prieten
de a face acelaşi lucru (sperând că va trimite totodată şi o donaţie) – a strâns peste o sută de milioane de dolari pentru cauza Asociaţiei ALS8. Puterea legăturilor slabe este impresionantă.7 Stârneşte, la propriu, admiraţie.
Dacă însă vrem să ne împotrivim autorităţii politice, spune Gladwell, dacă vrem să ne asumăm acest risc, avem nevoie de legături mai adânci şi de un trecut comun. Avem nevoie să mergem dincolo de gesturi şi donaţii; va trebui să ajungem la un consens, să stabilim obiective, să gândim strategic şi să avem o direcţie filozofică. Vieţile altora vor depinde de deciziile noastre. Poate chiar propria noastră viaţă. Va fi nevoie de multe conversaţii lungi în acest sens.
Pentru a sublinia acest lucru, Gladwell povesteşte despre protestul din 1960 de la magazinul Woolworth, care a deschis un nou capitol în mişcarea pentru drepturile civile ale afro-americanilor. Câţiva prieteni discutaseră
despre acest eveniment vreme de aproape o lună. Primul tânăr de culoare care a cerut să i se servească la tejghea o ceaşcă de cafea „era susţinut de colegul lui de cameră şi de doi buni prieteni din liceu“8. Erau extrem de apropiaţi. Aveau nevoie de această legătură strânsă pentru a se organiza împotriva opoziţiei violente, pentru a schimba tactica şi pentru a nu-şi pierde determinarea.
Discuţiile despre ceea ce poate realiza politica pe internet mă duc cu gândul la o dezbatere politică interminabilă de la sfârşitul anilor ’60, când încă eram studentă. O prietenă a încercat să pară deşteaptă citându-l pe George Orwell (fiind corectată pe loc de o studentă la engleză, care a spus că era de fapt vorba de Oscar Wilde): „Problema socialismului este că
ocupă prea multe seri“. Reţelele de socializare generează o nouă iluzie: aceea că, online, până şi socialismul o poate lua pe scurtătură. Aceasta este însă o simplă fantezie.
Politica are în continuare nevoie de întruniri care să fie întruniri. Are în continuare nevoie de conversaţii care presupun ascultare, conversaţii în care să fim pregătiţi să aflăm că o situaţie este mai complexă decât credeam iniţial. Poate vrem să ne schimbăm părerea, lucru pe care peisajul politic actual îl descurajează. Există o mulţime de conversaţii – atât online, cât şi în lumea fizică – în care adversarii emit discursuri pregătite dinainte. Există o mulţime de conversaţii înscenate. Putem evita conversaţiile tensionate de pe
internet sau din afara acestuia. Internetul nu face decât să înlesnească acest lucru.
În opinia lui Elizabeth, ceea ce a realizat împreună cu prietenii ei în zilele de vârf ale campaniei #StopKony pare să fi satisfăcut nevoia de „acţiune“
politică a multor oameni. Cu toate acestea, nu consideră că s-a rezolvat ceva. Acest episod e un exemplu de activitate desfăşurată într-un ritm frenetic: o reacţie la o situaţie de criză, urmată de deziluzie.
Cultura catastrofei
