descopăr că, datorită GPS-ului, telefonul meu poate fi folosit pe post de hartă interactivă şi că nu am să mă mai rătăcesc niciodată.
Modelaţi de sistem: viaţa într-o bulă protectoare
Fiecare dintre cei care „alimentează“ sistemul sfârşeşte prin a fi modelat de acesta, dar într-un mod foarte diferit faţă de persoanele captive în panoptic.
Nu ne conformăm neapărat pentru că ne temem de consecinţele unui comportament deviant, ci mai degrabă pentru că ceea ce ni se prezintă
online este modelat de interesele noastre din trecut. Sistemul ne prezintă
ceea ce crede că vrem să cumpărăm, să citim sau să votăm. Suntem plasaţi într-un univers care ne limitează percepţia privind ceea ce există cu adevărat şi ceea ce este doar posibil.16
Motoarele de căutare selectează de fiecare dată rezultatele pe baza a ceea ce cunosc despre noi, inclusiv poziţionarea noastră geografică şi tipul de calculator utilizat. Astfel, dacă efectuăm o căutare despre Ucraina şi nu apar informaţii legate de mişcările opoziţiei, este foarte posibil ca acest lucru să
se întâmple din cauza faptului că un algoritm a decis că nu ne dorim să le vedem. Asta înseamnă că nu vom afla (cel puţin nu pe moment) că ele există. De asemenea, conform logicii algoritmului, s-ar putea să ni se prezinte doar anumite anunţuri politice. Se poate să nu aflăm că un anumit candidat care pare „moderat“ în campania de promovare naţională transmite
de fapt altor persoane mesaje împotriva comercializării armelor de foc, dar nu şi nouă.17
Internetul promite să extindă lumea în care trăim, dar ţinând cont de felul în care funcţionează în prezent, mai degrabă ne limitează expunerea la idei.
Riscăm să sfârşim într-o bulă protectoare în care să auzim doar lucrurile pe care le cunoaştem deja sau care ne plac. Filozoful Allan Bloom a comentat consecinţele: „Libertatea spiritului nu pretinde doar – sau în special –
absenţa constrângerilor legale, ci prezenţa gândirii alternative. Tirania cea mai plină de succes nu e aceea care foloseşte forţa pentru a asigura uniformitatea, ci aceea care înlătură capacitatea de a fi conştient de alte posibilităţi“18.
Odată ce ne facem o idee – doar de o idee este nevoie – despre cum funcţionează acest fenomen, avem motive să credem că ceea ce ne arată
internetul reprezintă o reproducere a ceea ce i-am arătat noi. Aşadar, dacă în fluxul de ştiri de pe reţelele de socializare ne apar mesaje anti-avort, ar fi cazul să ne întrebăm cum anume am contribuit noi la apariţia lor. Oare ce am căutat, scris sau citit? Încetul cu încetul, pe măsură ce se ivesc noi informaţii pe ecran, privim pasiv cum internetul îşi construieşte în mod activ propria versiune a identităţii noastre.19
Karl Marx povestea cum o simplă masă de lemn, odată transformată într-o marfă, dansează pe propria muzică fantomatică. Masa lui Marx „nu numai că stă cu picioarele pe pământ, dar se prezintă faţă de celelalte mărfuri cu capul în jos, şi din acest carp de lemn ies nişte fantasmagorii mai bizare decât dacă ar începe să danseze din proprie iniţiativă“20. În ziua de azi, dublurile noastre digitale sunt cele care prind viaţă şi dansează din proprie iniţiativă.
Companiile de publicitate se folosesc de acest lucru pentru a construi campanii de marketing mai bine direcţionate, iar companiile de asigurări pentru a dimensiona serviciile medicale. Din când în când, suntem surprinşi să vedem cine cred algoritmii care ne prelucrează datele că suntem. Sara Watson, autoare specializată în tehnologie, a relatat un astfel de moment.
Într-o zi, Watson a primit o invitaţie, o reclamă ţintită, de a participa la un studiu despre anorexie într-un spital din zona Boston. Watson mărturiseşte:
„Reclamele par nesemnificative, dar atunci când încep să mă întrebe dacă
mănânc suficient se depăşeşte orice fel de limită“21.
Watson consideră propunerea de a participa la studiul despre anorexie un afront personal, întrucât nu putea să scape de ideea că din cauza ei apăruse invitaţia. Dar de ce? Oare studiul ţintea femeile care dau mai puţini bani pe alimente? Femeile care cumpără pastile de slăbit? Prin intermediul dispozitivelor, vorbim cu algoritmi ale căror reguli nu le înţelegem.
Ceea ce o dezorientează cel mai mult pe Watson este faptul că nu înţelege cum a ajuns algoritmul la o asemenea concluzie în privinţa ei.22 Cum ar putea ea pune în discuţie23 o cutie neagră? În fond, algoritmii care ne construiesc dublurile digitale sunt scrişi pe mai multe platforme diferite. Nu avem unde să ne corectăm dublura; nu avem unde s-o armonizăm cu modul în care ne dorim să fim reprezentaţi. Watson încheie plină de confuzie: „E
greu de spus dacă algoritmul nu ne cunoaşte deloc sau dacă de fapt ne cunoaşte mai bine decât reuşim s-o facem noi înşine“24. Oare cutia neagră
ştie ceva ce ea nu ştie?
De-a lungul vieţii, prin conversaţiile cu alţii ajungem să ne percepem aşa cum ne percep alţii. Ajungem să ne „cunoaştem“ în moduri noi. Ajungem să obiectăm pe loc dacă cineva nu ne înţelege. Acum ni se oferă un nou tip de experienţă: ni se cere să ne percepem drept ansamblul de lucruri pe care ar trebui să-l dorim, drept ansamblul de lucruri care ar trebui să ne intereseze. Să fie aceasta o versiune mai ordonată a identităţii?
Elaborarea unor povestiri despre noi înşine cere timp şi nu putem şti niciodată dacă sunt finalizate sau conforme cu realitatea. Ne este mai uşor să ne privim prin prisma dispozitivelor.
Gândirea în public
Thoreau s-a dus la Walden pentru a încerca să gândească singur, pentru a se îndepărta de o viaţă „prea densă“, după cum numea el pălăvrăgeala constantă din societatea care îl înconjura. În prezent, avem o viaţă mult mai densă decât şi-ar fi putut imagina Thoreau. Suntem bombardaţi de opiniile, preferinţele şi like-urile celorlalţi. Pornind de la perspectiva potrivit căreia
„distribui, deci exist“, mulţi sunt atraşi de ideea că gândirea laolaltă asigură
o mai bună gândire în general.
Zuckerberg, fondatorul Facebook, este de părere că gândirea e un tărâm în care prezenţa altora este întotdeauna benefică. Dacă împărtăşim cu alţii tot ce gândim, citim sau vizionăm, vom avea mai multe de câştigat.
Zuckerberg spune că întotdeauna preferă să meargă la film cu prietenii25, pentru că astfel îşi vor putea împărtăşi experienţele şi impresiile, iar dacă
prietenii lui nu pot fi prezenţi fizic, poate trăi o experienţă mai valoroasă a filmului graţie distribuirii propriilor impresii online. Neil Richards, avocat de profesie, respinge această idee. Schimbul permanent de informaţii cu prietenii vine însoţit de nişte costuri:
Ar însemna să alegem doar filmele pe care le-ar alege ei, nu şi pe cele pe care ne-am dori noi să le vedem, de teamă să nu fim luaţi în râs. Dacă
stăm întotdeauna cu prietenii noştri, automat nu vom avea niciodată
ocazia de a fi singuri şi de a explora idei în interesul nostru. Bineînţeles, miza nu se limitează la filme, ci se extinde la lectură, la navigarea pe internet şi chiar la gândire.26
Şi chiar la gândire. Mai ales la gândire. O studentă obişnuită să scrie pe blog ca parte integrantă a programului masteral şi-a schimbat abordarea atunci când a schimbat universitatea şi a început studiile doctorale.27 În cadrul noului program de studii, scrisul pe blog era descurajat. Privind retrospectiv, studenta a mărturisit că presiunea de a publica încontinuu a făcut-o să se considere un brand. Îşi dorea ca tot ce scrie să se plieze pe identitatea ei deja confirmată. Blogul a încurajat-o să scrie despre ce ştie mai bine, descurajând astfel asumarea de riscuri. Acum, când a ajuns să
scrie în privat, a devenit mai curioasă. Studiile arată că cei care folosesc reţelele de socializare nu sunt la fel de dispuşi să îşi împărtăşească opiniile dacă se tem că urmăritorii şi prietenii lor ar putea să nu fie de acord cu ei.28
Oamenii au nevoie de spaţiu privat pentru a-şi elabora ideile.
Generaţii întregi de americani au considerat de la sine înţeleasă ideea potrivit căreia spaţiul privat este esenţial pentru democraţie. Bunica avea o lecţie de educaţie civică pregătită atunci când mi-a vorbit despre importanţa confidenţialităţii listei de cărţi împrumutate de mine de la bibliotecă. Pentru a putea fi deschisă la o gamă cât mai largă de idei, trebuia să mă simt în siguranţă atunci când îmi făceam selecţia lecturilor. „Externalizarea spre
public“ a propriilor preferinţe de lectură, spune Richards, ne împinge „spre conformism şi spre curentul principal în urma presiunilor sociale“29.
