Suntem definiţi de clipele petrecute în intimitate. Acestea ne pot apropia de noi înşine, dar şi de alţii.14 Potrivit lui Thoreau, mersul pe jos este un exemplu de intimidate, o modalitate de a se „dezbăra de sat“ şi de a se regăsi, uneori chiar şi în compania altora. În însemnările ei privind modul în care oamenii se luptă să îşi descopere potenţialul, Arianna Huffington remarcă rezonanţa specială a formulării lui Thoreau, întrucât avem la rândul nostru un sat contemporan de care trebuie să ne dezbărăm.15 Este vorba de satul digital al zilelor noastre, cu pretenţiile proprii în materie de performanţă, rapiditate şi transparenţă.
Huffington ne reaminteşte că nu trebuie să ne judecăm prea aspru dacă ne simţim distraşi. Inclusiv Thoreau se lăsa distras. Supărat că, în timpul
plimbărilor lui prin pădure, se găsea uneori angrenat în chestiuni ce ţineau de muncă, a spus: „Mi se mai întâmplă să nu mă pot dezbăra cu uşurinţă de sat. Gândul la cine ştie ce treabă nu îmi dă pace şi sunt cu mintea departe de corp – mi-am ieşit din simţiri. […] Ce caut eu în pădure dacă mintea îmi stă
la ceva din afara pădurii?“
Avem răspunsul la această întrebare. Cu toate că lui Thoreau îi mai fugea mintea la muncă sau la sat, a reuşit să realizeze foarte multe în timpul acestor plimbări. Ca în cazul oricărei practici de meditaţie, mintea poate rătăci, însă revine în cele din urmă asupra prezentului şi respiraţiei. Chiar dacă se lăsa distras, Thoreau îşi făcea timp pentru asta. În ziua de azi, facem atât de multe plimbări în timpul cărora nu suntem atenţi la tot ce ne înconjoară – nici la peisaj, nici la cei care ne însoţesc. Stăm cu capul plecat şi privirea în telefon. Totuşi, asemenea lui Thoreau, putem reveni la lucrurile cu adevărat importante. Ne-am putea folosi de tehnologie, de întreaga noastră tehnologie, cu o atenţie sporită. Am putea învăţa să ne apropiem de noi înşine, dar şi de alţii. Nu e nevoie să ajungem la perfecţiune făcând asta, dar faptul că o facem ne poate confirma de fiecare dată valorile şi adevăratul nostru punct de reper.
Nu evitaţi conversaţiile dificile. Am observat că, dincolo de viaţa personală şi profesională, întâmpinăm dificultăţi în a vorbi unii cu alţii în public. În special, ne este greu să ne confruntăm cu noile provocări ale vieţii private.
Spuneam mai sus că aceste chestiuni sunt exemple de instrumente care nu cer gândire. Ele sunt caracterizate de lipsa unei simple relaţii între acţiuni şi consecinţe. Pericolul este real, dar este greu de definit dimensiunea exactă a daunelor de care ne temem. Mai mult decât atât, nu ne este uşor să ne dăm seama dacă daunele au fost deja produse. Din cauză că
aceste dileme ne mâhnesc, suntem tentaţi să ne îndreptăm atenţia în altă
parte. Să ne amintim de Lana, care era foarte fericită că nu avea nimic scandalos de declarat, astfel încât să nu fie nevoită să se confrunte cu faptul că viaţa online nu îi oferă posibilitatea de a face astfel de afirmaţii. Nu îşi dorea să poarte o asemenea conversaţie.
Pentru a încuraja acest tip de discuţii, ar fi util să evităm generalităţile.
Susţinem că nu ne interesează confidenţialitatea online până când suntem
întrebaţi de cazuri concrete: monitorizări telefonice fără mandat sau colectarea de date de către Agenţia Naţională de Securitate. Atunci ne dovedim într-adevăr interesaţi.16
Unul dintre motivele pentru care preferăm să evităm discuţiile privind protecţia datelor online este acela că simţim că păşim pe un teren nesigur din punct de vedere etic. Dacă ne plângem că nu ni se pare corect că Google ne va stoca datele pentru totdeauna, ni se răspunde că, atunci când am ales să ne facem un cont Google, am fost de acord cu termenii şi condiţiile care îi oferă companiei dreptul de a proceda astfel, de a citi conţinutul corespondenţei noastre, de a construi dubluri digitale, precum şi de a vinde informaţiile aferente. Cum nu citim de fapt termenii şi condiţiile, iniţiem conversaţia fără putere de decizie. Se pare că, însuşindu-ne calitatea de consumatori, renunţăm la drepturile pe care am vrea să le revendicăm în calitate de cetăţeni.
Dacă ulterior simţim că dublurile noastre digitale nu ne reprezintă corect sau ne obstrucţionează accesul la informaţiile dorite, nu ştim cum să
opunem rezistenţă.17 Ar trebui oare să discutăm cu reprezentanţii companiilor care ne monitorizează şi ne transformă în mărfuri? Ar trebui să
discutăm oare cu cei din guvern, care ar putea fi în măsură să reglementeze parţial această activitate? Totuşi, guvernul îşi revendică şi el dreptul la datele noastre. Suntem puşi în imposibilitatea de a identifica un intermediar competent, la fel cum suntem puşi în imposibilitatea de a afla ce informaţii au acumulat despre noi sau cum anume să ne definim drepturile.
Doar pentru că aceste discuţii sunt mai dificile nu înseamnă că sunt automat şi imposibil de realizat. Ele sunt indispensabile şi deja au fost demarate. Una dintre acestea vizează modul în care putem elabora în ziua de azi o definiţie realistă a confidenţialităţii. Cu siguranţă nu mai are aceeaşi calitate ca înainte, dar asta nu înseamnă că cetăţenii pot trăi într-o lume fără dreptul la viaţă privată. În punctul acesta ajung discuţiile atunci când debutează cu afirmaţia copleşitoare: „E greu să ne gândim la asta“.
O propunere din partea comunităţii juridice ar putea muta discuţia de la discursul privind dreptul la viaţă privată la discursul privind controlul asupra propriilor date. Din această perspectivă, companiile care ne colectează datele ar avea responsabilitatea de a le proteja – aşa cum medicii
şi avocaţii sunt obligaţi să protejeze informaţiile care le sunt încredinţate.18
În ambele cazuri, persoana care furnizează datele păstrează controlul asupra modului în care acestea sunt utilizate.
De asemenea, se întrezăreşte o nouă dezbatere pe tema transparenţei: cât de multe avem dreptul să ştim despre algoritmii care generează răspunsuri pornind de la datele noastre? Utilizatorii de telefoane inteligente sunt încadraţi într-o nouă clasă politică, fiind nevoiţi să înveţe să-şi exercite drepturile.
Ideile se construiesc treptat. Cei care ne preiau datele au o serie de interese. Noi, cei care renunţăm la propriile date, avem altele. Am fost făcuţi să credem că, renunţând la datele personale, facem un schimb echitabil contra unor servicii gratuite şi sugestii utile; noţiunea îndoielnică
de schimb echitabil ne-a încetinit capacitatea de a gândi critic.
Pentru a avea loc, această conversaţie va trebui politizată. Dacă nu folosim un limbaj politic, un limbaj al intereselor şi al conflictelor, conversaţia stagnează – face trecerea la limbajul analizei cost–beneficiu.
Aţi fi dispuşi să vă daţi la schimb intimitatea pentru confortul oferit de mesageria gratuită şi de programele de procesare a textului? Constituţia nu ne permite totuşi să renunţăm la anumite libertăţi. Nu putem „decide“ dacă
să renunţăm la libertatea de exprimare.
Conversaţia stagnează dacă trecem prea rapid la detalii tehnice. De exemplu, am încercat să discut despre efectul pe care îl are asupra noastră
conştientizarea faptului că suntem urmăriţi cu un inginer de software în vârstă de aproximativ 60 de ani interesat de politicile publice. I-am adresat următoarea întrebare: „Oare monitorizarea inhibă dorinţa oamenilor de a-şi exprima părerile online?“ Mi-a răspuns pe un ton dezaprobator: „Ei
[cetăţenii] nu ştiu că algoritmii sunt stupizi? Sunt atât de problematici, nu au nici o valoare“. Spusele lui ar fi trebui să mă consoleze, dar s-a întâmplat exact opusul. Din punctul lui de vedere, discuţia privind drepturile oamenilor asupra datelor lor personale mai poate fi amânată, întrucât algoritmii care ne invadează în mod regulat viaţa privată nu sunt „suficient de buni“. „Suficient de buni“ pentru ce?
Încercaţi să evitaţi raţionamentul de tipul totul sau nimic. Lumea digitală
se bazează pe alegeri binare. Percepţia noastră asupra acestei lumi nu poate
fi tot binară. Acest lucru este valabil indiferent dacă vorbim despre calculatoarele din sălile de curs, despre învăţământul la distanţă sau despre practica teleconferinţelor în marile organizaţii. În toate aceste medii însă, atunci când sunt aduse în discuţie posibilităţile computaţionale, se formează
tabere şi nu mai poate fi aleasă o cale de mijloc.
Complexitatea circumstanţelor noastre cere o abordare flexibilă, care este însă greu de obţinut. Revenind la problema internetului şi a vieţii private, o reacţie normală la cât de vulnerabili ne simţim este să ne retragem într-o poziţie în care orice formă de rezistenţă este inutilă. Atunci când companiile furnizoare de servicii de internet stochează tot ce spunem, căutăm sau distribuim, ajungem să le oferim atât de multe informaţii, încât începe să ni se pară un gest neînsemnat să ne opunem vreunei forme de încălcare a intimităţii. E ca şi cum am trăi într-un oraş plin de camere de supraveghere şi ne-am opune unei singure camere, de la un singur colţ de stradă. Prin urmare, în loc să vorbim despre drepturile de care ar trebui să ne bucurăm, ajungem să ne adaptăm la regulile cărora în fond ne opunem.19
În loc să discutăm despre ce drepturi ar trebui să avem, reacţionăm într-o manieră rigidă. Atunci când nimănui nu îi vine în minte o modalitate prin care să putem avea parte de confidenţialitate online deplină, spunem că nici o schimbare nu va funcţiona câtă vreme nu va asigura o transparenţă totală.
Evgeni Morozov, expert în probleme de IT, pledează pentru o abordare mai puţin binară, luând în considerare evoluţia unui subprodus al progresului tehnologic: zgomotul. La începutul secolului XX, o mişcare împotriva zgomotului insista asupra faptului că zgomotul nu era doar o problemă
individuală, ci şi una de ordin politic. Ulterior, militanţii anti-zgomot au făcut compromisuri pentru a atinge obiective realiste care să facă diferenţa.
Morozov spune: „Nu toate reformele au dat roade, dar politizarea zgomotului a inspirat o nouă generaţie de urbanişti şi arhitecţi să
construiască diferit, amplasând şcolile şi spitalele în zone mai liniştite şi folosind parcurile şi grădinile ca amortizoare împotriva traficului“20.
La fel cum industrializarea „voia“ zgomot, societatea informaţională
