„vrea“ acces necontrolat la date.21 Asta nu înseamnă că vor şi primi tot ce îşi doresc.
Militanţii anti-zgomot nu au vrut să oprească industrializarea. Nu îşi
doreau oraşe silenţioase, ci oraşe care să ia în considerare nevoia umană de odihnă, conversaţie şi linişte. În aceeaşi ordine de idei, nici noi nu vrem să
renunţăm la reţelele de socializare, dar poate că ne dorim să ne rescriem contractul social cu acestea. Dacă ar fi mai transparente, poate că nu ne-am simţi atât de pierduţi în dialogul nostru cu şi despre ele. O modalitate de a începe acest dialog este de a politiza nevoia noastră de solitudine, intimitate şi spaţiu mental.
Spaţii
Avem, aşadar, puncte de reper şi mijloace prin care să începem, dar lucrurile care ne distrag ne îndepărtează de prea multe ori de conversaţie.
Am observat cum, în timp ce luau masa în familie, copiii cerşeau literalmente atenţia părinţilor. Am văzut săli de clasă în care profesorul era prezent, dar privirile elevilor erau coborâte spre telefon. Am generat astfel o cultură politică în care regula este mai degrabă disputa decât conversaţia.
Dacă ideile bune vin de la adversarii politici, nu ne arătăm prea interesaţi să
le ascultăm. Mai mult decât atât, am observat cum politicienii îşi resping cu stângăcie propriile idei solide dacă acestea sunt propuse de către membrii unui partid din opoziţie.
Într-un astfel de mediu, normal ar fi să ne amintim ce ne mai dă un licăr de speranţă: putem revendica spaţii dedicate conversaţiei şi încă mai ştim unde să ne găsim unii pe alţii. Părinţii îşi pot regăsi copiii la masă; profesorii îşi pot întâlni elevii la ore şi colegii de muncă se pot vedea pe holuri, în mini bucătării şi la şedinţe. În politică, avem instituţii de dezbatere şi intervenţie. Dacă stăm să le analizăm, putem descoperi diferite disfuncţionalităţi în domeniu: şedinţe care nu sunt chiar şedinţe, ore de curs care aşteaptă să fie digitalizate şi, bineînţeles, să nu uităm de unde a pornit această carte, cinele petrecute în linişte din cauză că fiecare membru al familiei este distras de câte un dispozitiv.
Totuşi, importanţa concentrării asupra spaţiilor în care am putea purta o conversaţie şi asupra revendicării lor – spre deosebire de a spune pur şi simplu „lasă telefonul“ – constă în faptul că locurile respective propun o conversaţie susţinută, săptămână de săptămână, an de an. Organismele
legislative democratice au fost clădite de-a lungul secolelor. Dacă acestea trec prin perioade dificile, mizăm pe ideea că existenţa lor reprezintă alte şanse în alte zile, pentru că, într-o democraţie, unele discuţii sunt o responsabilitate. Cina luată acasă în familie s-a născut şi consolidat în timp.
Acolo, ne învăţăm copiii că problemele nu sunt neapărat nişte tragedii sau urgenţe, ci pot fi tratate treptat. Este un prilej bun de a dezvolta simţul proporţiilor. Poate părea ceva inofensiv atunci când părinţii sunt atât de distraşi încât să nu poată discuta despre micile suişuri şi coborâşuri ale copilăriei. Însă totul vine cu un cost. Grija manifestată de părinţi îi ajută pe copii să înveţe ce este şi ce nu este o urgenţă şi ce anume pot rezolva pe cont propriu. Neatenţia părinţilor se poate traduce în faptul că, pentru un copil, totul este urgent.
Un copil care se confruntă de unul singur cu o problemă simte că totul eo urgenţă. Un copil care stă de vorbă cu un adult se confruntă cu o situaţiede viaţă şi învaţă cum să îi facă faţă.
Atunci când încercăm să revendicăm conversaţia şi spaţiile în care s-o desfăşurăm, suntem încurajaţi să reevaluăm importanţa gândirii pe termen lung. Viaţa nu constituie o problemă care să aibă nevoie o soluţie rapidă.
Viaţa reprezintă o conversaţie şi avem nevoie de locuri în care să o derulăm.
Mediul virtual ne oferă numeroase spaţii dedicate discuţiilor, iar conţinutulacestora este îmbucurător. Ceea ce face însă ca mediul fizic să fie atât de preţios este faptul că susţine continuitatea într-un mod diferit; nu apare şi dispare, ci îi leagă pe oameni de el. Nu ne putem deconecta sau retrage pur şi simplu. Învăţăm să trăim lucrurile până la capăt.
Elevii care refuză să se prezinte la orele de consultare vorbesc în termeni elogioşi despre cum, atunci când în cele din urmă o fac, descoperă mentori care le-au cerut constant să vină şi să stea de vorbă cu ei. Mi-au rămas întipărite în minte cuvintele unui elev al cărui profesor îl tot întreba: „Vii mâine, da?“
Spuneam mai devreme că această criză a conversaţiei poate fi descrisă şi ca o criză a mentoratului. Oamenii se îndepărtează de consiliere şi folosesc tehnologia pe post de scuză. Angajatorii se folosesc de e-mail pentru a face evaluări care ar putea deveni conversaţii de mentorat dacă s-ar purta faţă în faţă. Profesorii sunt încurajaţi să echivaleze ceea ce le oferă elevilor în clasă
cu ceea ce poate fi surprins într-o serie de videoclipuri de câte şase minute.
Părinţii nu le cer copiilor să-şi lase telefonul deoparte în timpul cinei, ca şi cum telefonul ar constitui un drept specific acestei generaţii; mulţi părinţi par pregătiţi să accepte dădace-robot dacă se dovedesc sigure. În toate aceste situaţii, observ cum ne îndepărtăm de ceea ce cunoaştem despre iubire şi muncă.
Conversaţiile publice
Ne îndepărtăm pentru că ne simţim neajutoraţi. Foarte mulţi oameni mi-au spus că se simt singuri, că trebuie să se descurce singuri, începând de la protecţia datelor personale de pe Facebook şi până la faptul că datele lor sunt folosite fără să înţeleagă cum şi de ce. Însă putem analiza împreună
toate aceste lucruri.
Conversaţiile publice ne oferă o modalitate de a revendica discuţiile private prin modelarea acestora, învăţând inclusiv cum să dăm dovadă de toleranţă şi de interes real faţă de ceea ce spun alţii. Ele ne pot învăţa cum se desfăşoară o conversaţie, nu prin proclamaţii sau prezentări digitale succinte, ci prin asumarea schimburilor de replici, negocierilor sau altor mecanisme de manifestare a respectului.
Oamenii au intuit de mult că aceste conversaţii publice sunt cruciale pentru democraţie. Au existat dintotdeauna pieţe şi adunări orăşeneşti. Au existat cluburi, cafenele şi saloane. Sociologul Jürgen Habermas asociază
cafeneaua englezească din secolul al XVII-lea cu apariţia unei „sfere publice“22. Era un loc în care oameni din toate categoriile sociale puteau discuta despre politică fără teama de a fi arestaţi. „Ce lecţie de viaţă“, spunea abatele Prévost în anul 1728, „să vezi un lord sau doi, un baronet, un cizmar, un croitor, un negustor de vinuri şi alţi câţiva de acelaşi fel răsfoind aceleaşi ziare. Negreşit, cafenelele sunt centrele libertăţii englezeşti“23.
Fireşte, nu a existat niciodată o sferă publică perfectă. Cafeneaua cere timp liber şi ceva bani. De asemenea, nu era un loc dedicat femeilor. Cu toate acestea, în cafenele se putea discuta despre politică şi învăţa în ce manieră să vorbeşti despre ea. În 1714, Joseph Addison, eseist şi politician, scria în ziarul The Spectator că îi plac dezbaterile din cafenele deoarece
acolo are ocazia să înveţe: „Pentru mine, cafenelele au fost dintotdeauna principalele spaţii de reculegere, acolo am înregistrat cele mai mari progrese; în acest sens, am avut o grijă deosebită să nu fiu niciodată de acord cu interlocutorii mei“24.
Când Addison mergea la cafenea, voia să vorbească doar cu oamenii cu care nu era de acord. Situaţia este foarte diferită de cea a studenţilor cu orientări politice de astăzi, care evită să discute pe teme sensibile cu cei care nu le împărtăşesc punctul de vedere, fie ei şi vecini de palier. Diferită
sau nu, perspectiva lui Addison ne inspiră: el se foloseşte de discuţiile publice pentru a rămâne deschis la posibilitatea de a-şi schimba părerea pe viitor.
Conversaţia publică poate modela libertatea de gândire. Poate modela curajul şi compromisul. Ne poate ajuta să analizăm lucrurile în detaliu.
În timp ce cugetă la datoria noastră de a trăi în prezent, Thoreau menţionează necesitatea de a-şi optimiza „clipa“. Pentru a consemna acest gând, Thoreau şi-a luat câteva momente de reculegere, făcând chiar şi o crestătură pe baston:
În toate anotimpurile, la orice ceas din zi sau din noapte, eu am avut grijă
să utilizez clipa şi să-mi crestez după aceea toiagul, să stau la întâlnirea celor două eternităţi, trecutul şi viitorul, întâlnire care nu-i alta decât timpul prezent, să-mi ţin picioarele pe linia asta.25
„Clipa“ ridică problema moştenirii lăsate în urmă. Noi reprezentăm un trecut care trebuie privit cu precizie, chiar şi în timp ce construim o lume nouă. Indiferent de vreme, Thoreau alege să îşi optimizeze prezentul şi ne îndeamnă şi pe noi să facem acelaşi lucru.
11. Descriere metaforică a unei situaţii în care ne întărim propriile credinţe prin intermediul comunicării în interiorul unui sistem închis (n. tr.).
UN AL PATRULEA SCAUN?
Sfârşitul uitării
Ce uităm când vorbim cu dispozitivele?
