păpuşă îi încurajează pe copii să îşi proiecteze propriile poveşti şi planuri asupra unui obiect pasiv, însă copiii consideră că roboţii sociabili sunt îndeajuns de vii pentru a avea propriile planuri. Copiii se ataşează de ei nu prin psihologia proiecţiei, ci prin psihologia angajamentului relaţional, asemănător cu modul în care se ataşează de oameni.
Dacă o fetiţă se simte vinovată pentru că i-a spart mamei vaza de cristal, ea ar putea pedepsi câteva păpuşi Barbie, punându-le la colţ ca o modalitate de a-şi controla propriile sentimente. Păpuşile reprezintă materializarea
lucrurilor pe care copilul trebuie să le realizeze din punct de vedere emoţional. Aşa funcţionează psihologia proiecţiei: permite procesarea sentimentelor. Robotul sociabil pare să aibă minte proprie. În viziunea copilului, dacă robotul se întoarce, înseamnă că a vrut s-o facă. De aceea, copiii consideră o realizare personală când îi câştigă inima unui robot sociabil. Simt că au reuşit să atragă de partea lor ceva adorabil. Pe de altă
parte, atunci când copiii interacţionează cu roboţii sociabili, o fac prin angajament, nu prin intermediul psihologiei proiecţiei. Ei reacţionează ca şi cum s-ar afla în faţa unei alte persoane, ceea ce lasă loc pentru noi răni.
Estelle a reacţionat la această situaţie cu mare încărcătură emoţională
prin stări depresive şi căutarea unor alimente reconfortante. Alţi copii care au avut o conversaţie dezamăgitoare cu Kismet au răspuns agresiv. Când Kismet a iniţiat o conversaţie animată pe care Edward, în vârstă de şase ani, nu a putut s-o înţeleagă, i-a băgat obiecte în gură lui Kismet – un ac de metal, un creion, o omidă de jucărie –, lucruri pe care Edward le-a găsit în laboratorul de robotică. Totuşi, Edward nu s-a dezlipit de Kismet în nici un moment. Nu a vrut să renunţe la şansa de a atrage atenţia lui Kismet.
În această situaţie, problema importantă nu e reprezentată de riscurile pe care le presupun roboţii stricaţi. Mai degrabă, ar trebui să ne întrebăm: „Din punct de vedere emoţional, care ar fi fost impactul pozitiv avut asupra acestor copii dacă roboţii ar fi fost în formă maximă?“. În fond, de ce oare le propunem copiilor compania dispozitivelor? Pentru un copil care se simte singur, un robot dedicat conversaţiei este o garanţie că nu va fi respins, un prilej de a se deschide afectiv. Totuşi, copiii nu au de fapt nevoie de garanţia că un obiect neînsufleţit va simula că îi acceptă. Ei au nevoie de relaţii care să-i înveţe cu adevărat reciprocitatea, grija şi empatia.
Aşadar, problema nu începe atunci când robotul se strică. Copiii nu se bucură de mari beneficii nici măcar atunci când maşinăria funcţionează
perfect. În cazul unei dădace robotizate, avem deja o problemă dacă trebuie să îi explicăm copilului de ce nu rămâne cu un om.
Tratăm dispozitivele ca pe oameni,
iar oamenii ca pe dispozitive
Toate aceste lucruri dau naştere unui paradox: în timp ce tratăm dispozitivele ca şi cum ar fi fiinţe umane, dezvoltăm obiceiuri care ne fac să
tratăm fiinţele umane ca şi cum ar fi dispozitive. Un exemplu simplu ar fi că
punem în mod regulat oamenii „pe pauză“ pentru a ne verifica telefonul în mijlocul unei conversaţii, iar atunci când ne adresăm oamenilor care nu ne acordă atenţie, ne pregătim într-un fel să stăm de vorbă cu dispozitivele care nu ne înţeleg. Atunci când oamenii ne oferă mai puţin, discuţiile cu roboţii nu prea mai par a fi o problemă.
În cadrul unui eveniment pe tema bunelor practici în securitatea cibernetică, am urcat pe scenă alături de un reporter specializat în tehnologie şi doi editorialişti care ofereau sfaturi despre bunele maniere.
Participanţii au ajuns la un numitor comun cu privire la majoritatea aspectelor: fără mesaje când luăm masa în familie. Fără mesaje la restaurant. Fără laptop la evenimentele sportive ale copiilor, oricât de tentant ar fi.
Apoi, din public a venit o întrebare. O femeie a spus că, în postura de mamă angajată, are foarte puţin timp de vorbit cu prietenii, de trimis e-mailuri, de dat mesaje şi de ţinut pasul cu tot: „De fapt, singurul interval liber pe care îl am este seara, după ce ies de la serviciu, înainte de a ajunge acasă, când merg să fac cumpărăturile. Casierul, tipul de la casa de marcat, vrea să vorbească. Eu vreau doar să stau pe telefon, cu mesajele şi Facebook-ul meu. Am oare dreptul să-l ignor pur şi simplu?“ Cei doi specialişti în bune maniere au răspuns primii. Fiecare dintre ei a spus acelaşi lucru, doar că sub o altă formă: angajatul de la magazin are o treabă
de făcut; femeia care a adresat întrebarea are dreptul la intimitate şi la mesaje în timp ce el îşi prestează serviciul.
M-am simţit stânjenită ascultându-i. Îmi amintisem de toţi anii în care mersesem la cumpărături cu bunica în copilărie şi la relaţia pe care o avea cu toţi comercianţii din fiecare magazin: brutarul, negustorul de peşte, vânzătorul de fructe, băcanul (căci aşa le spuneam noi). În ziua de azi, ştim cu toţii că munca pe care o face omul de la casa de marcat ar putea fi făcută
şi de un aparat. De altfel, în josul străzii, la un alt magazin, un aparat scanează automat cumpărăturile. Astfel, am decis să împărtăşesc acest gând: până când maşinăriile nu vor înlocui omul, cu siguranţă vom continua
să îi acordăm recunoaşterea şi respectul cuvenite. Schimbul câtorva cuvinte la casa de marcat îl poate face pe omul respectiv să simtă că este în continuare privit ca o fiinţă umană în meseria lui, meserie care ar putea fi desfăşurată foarte bine şi de un aparat.12
Nu asta îşi doreau să audă cei din public şi colegii mei de la eveniment.
În timp ce le analizam reacţia la spusele mele, am observat o nouă simetrie: ne dorim mai mult de la tehnologie şi mai puţin unii de la alţii. Ceea ce cândva ar fi părut o „servire prietenoasă“ la magazinul din cartier acum a devenit un inconvenient care ne ţine departe de telefon.
Înainte consideram că telefoanele mobile sunt mijloace ce ne permit să
vorbim între noi. Acum ne dorim ca telefoanele să stea de vorbă cu noi. Iată
abordarea noilor reclame la Siri: fantezii cu un nou tip de discuţii şi un soi de îndrumare privind modul în care acestea ar putea suna. Ne aflăm într-un punct ispititor: suntem gata să ne adresăm dispozitivelor în căutarea companiei chiar în aceste clipe în care părem indispuşi sau stânjeniţi să
interacţionăm unii cu alţii în spaţii atât de banale precum un magazin alimentar. Ne dorim ca tehnologia să facă un pas înainte, în timp ce oamenilor le cerem să se retragă.
Sunt oameni care se simt singuri şi se tem de intimitate, iar roboţii par a fi gata să le dea o mână de ajutor. Noi suntem la rândul nostru gata pentru compania lor în caz că uităm ce este intimitatea. Neavând ce să uite, copiii noştri învaţă noi reguli pentru a şti când este potrivit să stea de vorbă cu un dispozitiv.
Stephanie are 40 de ani şi este agent imobiliar în Rhode Island. Tara, fiica ei în vârstă de 10 ani, este o perfecţionistă, mereu „fată cuminte“, sensibilă
la orice tentativă de critică. De curând, a început să discute cu Siri. Nu e de mirare că copiilor le place să stea de vorbă cu Siri. Răspunsurile lui Siri sunt suficient de inventive pentru a-i face pe copii să simtă că cineva îi ascultă. În cazul în care copiilor nu le place să fie judecaţi, Siri e alegerea perfectă. Prin urmare, Tara şi-a exprimat furia în faţa lui Siri, ceea ce nu face în faţa părinţilor sau a prietenilor ei – cu ei joacă rolul de copil perfect.
Stephanie şi-a auzit fiica ţipând la Siri şi spune: „Se descarcă pe Siri. Începe să vorbească, dar apoi devine furioasă“.
Stephanie se întreabă dacă nu cumva chiar e „un lucru bun – în orice caz,
sigur e o conversaţie mai sinceră“ decât cele pe care Tara le poartă cu alte persoane din viaţa ei. Gândul acesta merită analizat îndeaproape. Este cu siguranţă un aspect pozitiv pentru Tara să descopere sentimente pe care le cenzurează în relaţie cu alţii, însă discuţia cu Siri a făcut-o pe Tara să fie vulnerabilă. Ar putea înţelege că oamenii nu ştiu să facă faţă sentimentelor ei. Ar putea continua să creadă că ceilalţi îşi doresc sau pot accepta din partea ei doar perfecţiunea disimulată. În loc să înţeleagă că oamenii sunt capabili să dea importanţă sentimentelor ei reale, Tara învaţă că este mai uşor să nu aibă de-a face cu oameni deloc.
Dacă Tara poate fi ea însăşi doar în prezenţa unui robot, ar putea creşte cu convingerea că doar obiectele îi pot tolera adevărul. Tara nu se pregăteşte să relaţioneze cu oamenii. Pentru asta, ar trebui să înveţe că se poate ataşa cu încredere de oameni, poate comite greşeli şi se poate hazarda în conversaţii deschise. Discuţiile ei cu obiectele neînsufleţite o duc într-o altă direcţie: spre o lume fără riscuri şi fără empatie.
Psihoterapia automatizată
Dezvoltăm dispozitive care par îndeajuns de umane încât să ne atragă într-o conversaţie, iar apoi le tratăm ca şi cum ar putea face lucrurile pe care le fac oamenii. Aceasta este strategia explicită a unui grup de cercetare de la MIT, care încearcă să construiască un psihoterapeut automatizat prin acumularea inteligenţei emoţionale colective.13 Cum funcţionează acest lucru? Să ne imaginăm că un tânăr introduce într-un program o scurtă descriere (o propoziţie, cel mult trei) a unei situaţii stresante sau a unei emoţii dureroase.14 Ca răspuns, programul împarte sarcinile de terapie între diverşi colaboratori. Singura cerinţă pentru a fi colaborator este cunoaşterea limbii engleze.
Autorii programului spun că l-au dezvoltat deoarece şedinţele de psihoterapie sunt benefice, dar mult prea scumpe pentru a fi disponibile tuturor celor care au nevoie. În ce sens e capabil acest sistem de conversaţie? Un colaborator trimite un răspuns „empatic“ rapid. Un altul verifică dacă enunţul problemei distorsionează realitatea şi poate încuraja o reformulare a problemei sau o reevaluare a situaţiei. Şi aceste răspunsuri
sunt scurte: nu conţin mai mult de patru propoziţii. Există oameni în sistem, dar nu poţi vorbi cu ei. Fiecare colaborator primeşte pur şi simplu o piesă
izolată dintr-un puzzle pe care trebuie să-l rezolve. De fapt, autorii programului speră că, într-o bună zi, întregul proces – care este deja o maşinărie bine unsă – va fi complet automatizat şi nu vor mai avea nevoie deloc de oameni, nici măcar în anumite momente.
Acest psihoterapeut automatizat, conversaţiile Tarei cu Siri şi psihiatrul care aşteaptă cu nerăbdare ziua în care un Siri mai inteligent ar putea să-i ia locul spun multe despre momentul cultural în care ne aflăm. Din toate acestea lipseşte noţiunea potrivit căreia, în psihoterapie, conversaţia are efect curativ datorită relaţiei cu terapeutul. În cadrul unei astfel de întâlniri, terapeutul şi pacientul împărtăşesc faptul că amândoi sunt fiinţe umane vii.
