http://lindastone.net/qa/continuous-partial-attention.
17. Mark R. Dadds, Jennifer L. Allen, Bonamy R. Oliver et al., „Love, Eye Contact, and the Developmental Origins of Empathy Versus Psychopathy“, British Journal of Psychiatry 200 (2012), pp. 191–196, doi:0.1192/bjp.bp.110. 085720.
18. Există numeroase traduceri ale acestui eseu şi ale acestui punct de vedere. Vezi, de exemplu, Heinrich von Kleist, On the Gradual Production of Thoughts Whilst Speaking, David Constantine (ed. şi trad.), Hackett Publishing, Indianapolis, 2004, p. 405.
19. De fapt, ca exemplu al modului în care conversaţia ne ajută să elaborăm cele mai strălucite idei, Kleist invocă declaraţia lui Mirabeau cu privire la drepturile unei naţiuni aflate la debutul Revoluţiei Franceze. Mirabeau tinde spre elocvenţă întrucât se bucură de prezenţa unui interlocutor. Este evident că suscită interesul publicului.
20. Nicholas Carr a subliniat faptul că dorinţa noastră de a fi întrerupţi are o latură cognitivă şi emoţională: „Ne dorim să fim întrerupţi pentru că
fiecare moment de acest fel ne oferă informaţii preţioase. Dacă am renunţa la notificări, am risca să ne simţim deconectaţi sau chiar izolaţi pe plan social“. Carr, urmându-i exemplul lui Cory Doctorow, a definit experienţa trăită în faţa calculatorului drept „conectarea la un ecosistem de tehnologii bazate pe întreruperi“. Vezi Nicholas G. Carr, The
Shallows: What the Internet Is Doing to Our Brains, W.W. Norton, New York, 2010, pp. 133–134, 91.
21. Alex Kantrowitz, „John McCain Unapologetic After Playing iPhone Poker During Syria Hearing“, Forbes, 3 septembrie 2013, http://www.forbes.com/sites/alexkantrowitz/2013/09/03/john-mccain-unapologetic-after-playing- iphone-poker-during-syria-hearing/.
22. Faria Sana, Tina Weston, Nicholas J. Cepeda, „Laptop Multitasking Hinders Classroom Learning for Both Users and Nearby Peers“, Computers
&
Education
62
(martie
2013),
pp.
24–31,
doi:10.1016/j.compedu.2012.10.003.
23. Sandi Mann, Rebekah Cadman, „Does Being Bored Make Us More Creative?“, Creativity Research Journal 26, nr. 2 (2014), pp. 165–173.
Pentru o perspectivă de ansamblu asupra acestei ipoteze, vezi Scott Adams, „The Heady Thrill of Having Nothing to Do“, Wall Street Journal,
6
august
2011,
http://online.wsj.com/article/SB100014240531119034545045764864126
42177904.html.
24. Pentru mai multe informaţii cu privire la circuitele nervoase implicate în obiceiul de a căuta constant informaţii, vezi Kent C. Berridge, Terry E.
Robinson, „What Is the Role of Dopamine in Reward: Hedonic Impact, Reward Learning, or Incentive Salience?“, Brain Research Reviews 28
(1998), pp. 306–369. Discursul public privind modificările pe care le suferă creierul din cauza activităţii din mediul virtual a fost influenţat de contribuţia adusă de Nicholas Carr în The Shallows. Conform acestuia, cu cât petrecem mai mult timp în mediul online, cu atât suntem mai puţin capabili să avem reverii liniştite (şi, implicit, să aprofundăm lectura sau să ne concentrăm pe deplin asupra conversaţiei).
25. Nass a studiat activitatea online a unor fete cu vârste cuprinse între 8 şi 12 ani – interval decisiv în ceea ce priveşte definirea propriei identităţi şi dezvoltarea durabilă a conştiinţei de sine. Un rezultat al acestei cercetări e reprezentat de următorul articol: Pea, Nass, Meheula et al., „Media Use, Face-to-Face Communication, Media Multitasking, and Social Well-Being Among 8-to-12-Year-Old Girls“.
26. Simon Baron-Cohen, cercetător specializat în empatie, face următoarea
precizare: „Empatia merge cel mai adesea mână în mână cu conştiinţa de sine. Cei care reuşesc să manifeste empatie nu numai că sunt capabili să
înţeleagă sentimentele celorlalţi, dar şi să reflecteze asupra propriului comportament“. Vezi „Does Empathy Explain Cruelty?“, Science Friday, 30 septembrie 2011, http://www.sciencefriday.com/guests/simon-baron-cohen.html#page/full-width-list/1. Pentru argumentaţia lui Baron-Cohent conform căreia diminuarea capacităţii empatice duce la amplificarea cruzimii la nivel personal şi social, vezi The Science of Evil: On Empathy and the Origins of Cruelty, Basic Books, New York, 2012.
27. Nass, „Is Facebook Stunting Your Child’s Growth?“. Pentru o analiză a tendinţei oamenilor de a-şi aminti mai clar evenimentele negative decât pe cele pozitive, vezi Roy F. Baumeister, Ellen Bratslavsky, Catrin Finkenauer, „Bad Is Stronger than Good“, Review of General Psychology 5, nr. 4 (2001), pp. 323–370, doi:10.1037//1089-2680.5.4.323. Activitatea lui Antonio Damasio şi a colegilor săi arată că anumite emoţii – precum admiraţia sau compasiunea – cer mai mult timp pentru a fi procesate la nivelul creierului decât reacţiile la durerea fizică. Vezi Mary Helen Immordino-Yang, Andrea McColl, Hanna Damasio et al., „Neural Correlates of Admiration and Compassion“, PNAS 10, nr. 19 (2009), pp.
8021–8026. În mediile de comunicare mediată, acest lucru este important în contextul în care interacţiunile se derulează mult prea repede pentru a putea suscita reacţii empatice. Coordonatoarea acestui studiu, cercetătoarea Mary Helen Immordino-Yang, fostă profesoară de gimnaziu, a rezumat această descoperire în cadrul unui interviu: „Dacă
lucrurile se desfăşoară într-un ritm prea rapid, riscăm să nu manifestăm vreodată pe deplin emoţii faţă de stările psihologice ale altora, ceea ce ne-ar putea afecta calitatea morală pe termen lung“. Echipa coordonată
de Antonio Damasio a mai descoperit şi o legătură între compasiune şi reţeaua neuronală implicită, adică regiunea creierului care se activează
atunci când oamenii stau singuri cu gândurile lor. Atât aprecierea virtuţilor, cât şi compasiunea faţă de problemele sociale sau psihologice sunt procesate în mod implicit. Ambele tipuri de reacţii sunt procesate mai lent şi fugim de ele pentru a putea trăi exclusiv într-o lume a veştilor bune. Vezi Rick Nauert, „Twitter Tweets, Texting May Lack
Compassion“,
Psych
Central,
14
