http://www.newyorker.com/online/blogs/mariakonnikova/2014/05/multit ask-masters.html?utm_source=tny&utm_medium=
email&utm_campaign=dailyemail&mbid=nl_Daily%20(173).
38. Zheng Wang, John M. Tchernev, „The «Myth» of Media Multitasking: Reciprocal Dynamics of Media Multitasking, Personal Needs, and Gratifications“, Journal of Communication 62 (2012), pp. 493–513, doi:10.1111/j.1460-2466.2012.01641.x.
39. Becker, Alzahabi, Hopwood, „Media Multitasking Is Associated with Symptoms of Depression and Social Anxiety“.
40. Pea, Nass, Meheula et al., „Media Use: Face-to-Face Communication, Media Multitasking, and Social Well-Being Among 8-to-12-Year-Old Girls“.
41. Sintagma îi aparţine lui Jaak Panskepp, expert în neuroştiinţe din cadrul Universităţii de Stat din Washington. Jaak Panskepp, Affective Neuroscience: The Foundations of Human and Animal Emotions, Oxford University Press, Oxford, 1998, p. 151. Pentru un punct de vedere avizat al unui medic generalist asupra modului în care neuroştiinţele influenţează utilizarea tehnologiei, vezi Emily Yoffe, „Seeking How the
Brain Hardwires Us to Love Google, Twitter, and Texting. And Why That’s
Dangerous“,
Slate,
12
august
2009,
http://www.slate.com/articles/health_and_science/science/2009/08/seekin g.html.
42. Datorez această sintagmă evocatoare unei conversaţii purtate cu Emily Carlin.
43. Giles M. Phillips, „Are Mobile Users More Vigilant?“, Proceedings of the 2014 ACM Conference on Web Science (2014), pp. 289–290, doi:10.1145/ 2615569.2615642.
44. Există semne care indică faptul că o nouă generaţie de designeri din industria tehnologică lucrează deja în această direcţie. Vezi, de exemplu, Justin Rosenstein, inventatorul butonului „îmi place“ al Facebook, şi Tristan Harris, angajat în prezent la Google, care pledează pentru un design care să nu ne capteze atenţia, ci să ne ajute să ne trăim viaţa din plin. Conform spuselor lui Harris, acest design ar măsura succesul unei aplicaţii nu în funcţie de timpul de utilizare, ci de „timpul petrecut cu folos“. Vezi Rosenstein în mai 2014, http://techcrunch.com/video/do-great-things-keynote-by-justin-rosenstein-of-sana/518220046/, şi Harris în decembrie 2014, https://www.youtube.com/watch?v=jT5rRh9AZf4.
Harris speră ca „timpul petrecut cu folos“ să devină o nouă strategie de dezvoltare a imaginii unei companii, la fel cum eticheta „organic“ a ajuns să fie un criteriu căutat de consumatori. Discuţie directă cu autorul, 6
aprilie 2015.
45. Oxford English Dictionary (Oxford University Press, 2015, http://www.oed.com),
http://www.oed.com/view/Entry/40748?
rskey=URvqon&result= 1&isAdvanced=false#ei.
46. Pentru o evaluare a modului în care universităţile încearcă să includă
conversaţia în programă, vezi „The University: The Social Emotional Well-Being of College Students“, Aspen Ideas Festival, 1 iulie 2014, http://www. aspenideas.org/session/social-emotional-well-being-college-students.
47. Cu mult timp înainte de conştientizarea fenomenului conexiunii constante, psihanalistul Heinz Kohut a spus despre oamenii fragili – pe care i-a definit ca având personalitate narcisistă – că sunt caracterizaţi nu
de iubirea de sine, ci de o conştiinţă de sine compromisă. Aceştia caută să
se protejeze transformându-i pe ceilalţi în ceea ce Kohut numeşte
„entităţi integrante ale eului“. Prin rolul de entitate integrantă a eului pe care îl au în viaţa noastră, resimţim prezenţa celorlalţi ca făcând parte din noi înşine, deci în armonie deplină cu starea noastră sufletească fragilă.
Noile tehnologii de comunicare înlesnesc prezentarea oamenilor sub formă de fragmente ale propriului eu, dându-ne impresia că avem la dispoziţie mijloace numeroase şi nelimitate pentru a obţine ceea ce ne dorim de la alţii. În ceea ce priveşte psihologia celor care au nevoie de aceste aşa-numite „fragmente“, vezi Paul Orenstein (ed.), The Search for Self: Selected Writings of Heinz Kohut (1950–1978), vol. 2, International Universities Press, New York, 1978.
48. Mesele de seară previn infracţionalitatea şi dependenţa de droguri. De asemenea, înclină către reuşită academică. Pentru o sinteză a acestui studiu, vezi Barbara H. Fiese, Marlene Schwartz, „Reclaiming the Family Table: Mealtimes and Child Health and Well-Being“, Society for Research in Child Development, Social Policy Report 22, nr. 4 (2008), http://srcd.org/sites/default/files/documents/22-4_fiese.pdf.
49. Facebook, cu atacul său persiflant la adresa conversaţiei, ne anunţă
evenimentele de maxim interes. La fel s-a întâmplat şi în cazul unui editorial serios din New York Times: „Is Family Dinner Overrated?“
Articolul începe cu bine-cunoscuta litanie a efectelor pozitive ale cinei.
Mai apoi subliniază un adevăr evident: nu cina în sine face diferenţa, ci faptul că părinţii „fructifică acest timp pentru a relaţiona cu copiii şi pentru a se familiariza cu activităţile lor de zi cu zi“. Autorul conchide:
„Nu vă învinovăţiţi dacă nu reuşiţi să luaţi masa în familie cu regularitate, încercaţi să găsiţi o altă modalitate de a vă conecta cu propriii copii“.
Obiectivul editorialului este acela de a le reaminti părinţilor că
relaţionarea cu propriii copii este vitală. Dacă nu o pot face la cină, ar trebui să o facă altcândva. Printre rânduri, mesajul transmite următoarele: din moment ce ştim cu toţii că cina este importantă, dar nu o luăm de fapt împreună, poate că ar trebui să încercăm să ne conectăm în alt context; totuşi, dacă scoatem cina din discuţie, va trebui să găsim un alt cadru. Nu
înseamnă că masa de seară nu este importantă doar pentru că specialiştii în domeniul ştiinţelor sociale au afirmat că la cină contează conversaţia, nu mâncarea. Cina este extrem de importantă deoarece, conform tradiţiei, reprezintă momentul pe care societatea l-a rezervat membrilor familiei pentru a vorbi între ei. Poate că ne este mai uşor să ne imaginăm că se va găsi „un alt moment“ în care să ne conectăm cu copiii noştri decât să
depunem efortul de a transforma bucătăria şi sufrageria într-un „spaţiu sacru“ destinat conversaţiei – acesta este primul sfat pe care îl dau părinţilor care mă întreabă cum să cultive în copiii lor dorinţa de relaţionare într-o societate digitală. Ann Meier, Kelly Musick, „Is the Family Dinner Overrated?“, New York Times, 29 iunie 2012, http://www.nytimes.com/
2012/07/01/opinion/sunday/is-the-family-
dinner-overrated.htm.
