Caruselul modelelor 27
şitul secolului al XVIII-lea, dar fenomenul francez în societatea românească a luat cu adevărat amploare graţie ocupanţilor ruşi. După 1830, fenomenul a devenit irezistibil: elita românească
a decis să rupă punţile cu Orientul, îndreptându-se masiv spre cultura occidentală, şi în primul rând spre Franţa, cea mai puternică şi mai influentă dintre ţările latine.1
Românii şi-au dat acum măsura de imitatori desăvârşiţi. În câteva decenii, nu prea : multe (faza decisivă se situează între 1830 şii 1860), elita românească s-a lepădat de Orient şi, pur şi simplu, s-a occidentalizat. Românii şi-'au dat jos veşmintele orientale şi au început să se îmbrace „europeneşte", şi chiar după ultima modă
pariziană. Au pus cruce şi limbii greceşti, până
atunci limba de cultură a Principatelo�, aducând în locul acesteia, fireşte, limba franceză.
1. Două lucrări fundamentale privitoare la occidentalizarea societăţii româneşti în secolul al XIX-lea: Ştefan Cazimir, Alfabetul de tranziţie, Cartea Românească, Bucureşti, 1986 (reed. Humanitas, Bucureşti, 2006) şi Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident: Ţările române la începutul epocii moderne (1800-1848), Humanitas, Bucureşti, 1995. De reţinut şi lucrările mai vechi ale lui Pompiliu Eliade, De l'influence franc;aise sur l'esprit public en Roumanie, Paris, 1898, şi La Roum:anie au XIX• siecle, 2 vol., Paris, 1914, precum şi E. Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, 3 vol., Bucureşti, 1924-1925.
28 Românii şi Europa: o istorie surprinzătoare Puţin mai complicată s-a dovedit înlăturarea scrierii chirilice. Bişerica, îndeosebi, ţinea la această tradiţie, care o lega de întreaga ortodoxie răsăriteană. S-a încercat mai întâi un „alfabet de tranziţie", amestec bizar de litere latine şi slove chirilice, până când, în 1862, alfabetul latin a fost în sfârşit adoptat în mod oficial (calendarul a rămas însă pe „stilul vechi" până
după Primul Război Mondial). În acelaşi timp, s-au transplantat în ţările române şi în România unită de după 1859 toate elementele de civilizaţie occidentală: instituţii, coduri de legi, organizare administrativă, universităţi . . . şi aşa mai departe. Nimic n-a fost neglijat. În privinţa formelor, cel puţin, şi între limitele unei elite destul de restrânse, România a devenit, aproape peste noapte, o ţară occidentală. Nu însă şi sub nivelul elitelor, în masa ţărănească. De asemenea, acest transplant n-a putut evita o doză de superficialitate, de unde şi critica maioresciană
a formelor fără fond. Performanţa însă rămâne, şi e uimitoare. Ajunge să privim literatura română, de tip strict oriental până după 1800, şi complet occidentalizată spre mijlocul secolului al XIX-lea, cu toate genurile şi modele literare împrumutate din Apus.
Este tentantă comparaţia cu Rusia. Şi în Rusia s-a declanşat un proces de occidentalizare, chiar mai devreme, de pe la 1700. A fost însă din
