Fiecare tabără o înfrunta pe cealaltă cu bravură. Pentru fiecare tabără, oponenţii erau adevăraţi demoni, erau monştri, erau blestemaţi.
Shadow văzu că avusese loc deja o încăierare. Pe stânci era deja sânge.
Se pregăteau pentru bătălia cea adevărată, pentru războiul cel adevărat. Acum ori niciodată, îşi zise Shadow. Dacă nu acţiona în clipa aceea, în secunda următoare ar fi fost prea târziu.
„În America, totul e veşnic”, şopti o voce în mintea sa. „Anii 1950 au durat o mie de ani. Ai la dispoziţie tot timpul din lume.”
Shadow merse, împleticindu-se, până în centrul arenei.
Simţi privirile ochilor şi ale lucrurilor ce nu erau ochi. Se înnora.
Vocea bizonului rosti: „Te descurci bine”.
Shadow îşi spuse: „Evident. M-am întors din morţi în dimineaţa asta. După aşa ceva, restul nu mai contează”.
— Ştiţi, zise Shadow cu un ton obişnuit, fără să se adreseze cuiva anume, ăsta nu-i un război. Nu s-a intenţionat nicio clipă să fie un război. Iar dacă unii dintre voi cred că-i un război, atunci aceia se înşală.
Auzi mormăituri în ambele tabere. Nu impresionase pe nimeni.
— Luptăm ca să supravieţuim, răcni un minotaur dintr-o parte a arenei.
— Luptăm pentru existenţa noastră, ţipă o gură dintr-un stâlp de fum sclipitor, din cealaltă parte a arenei.
— Asta-i un pământ rău pentru zei, zise Shadow.
Ca început de discurs, nu se compara cu „Prieteni, romani, cetăţeni”139, dar mergea.
— Probabil că aţi aflat cu toţii acest lucru, fiecare în felul său. Vechii zei sunt ignoraţi. Zeii cei noi sunt uitaţi imediat şi-s părăsiţi în favoarea ultimilor sosiţi. Sau sunteţi uitaţi, sau sunteţi îngroziţi că s-ar putea să ajungeţi demodaţi, sau aţi obosit să existaţi conform capriciilor oamenilor.
De data asta, bombănelile fură mai puţine. Shadow spusese ceva cu care toţi erau de acord. Acum, pentru că-l ascultau, putea să le spună povestea.
— A fost odată un zeu care a venit dintr-o ţară îndepărtată
şi a cărui putere şi influenţă scădeau pe măsură ce se reducea credinţa în el. Era un zeu care-şi trăgea puterea din sacrificii, din moarte şi mai ales din război. Moartea celor care cădeau în război îi era închinată, iar bătăliile din Lumea Veche îi dăduseră putere şi consistenţă. Dar acum îmbătrânise. Îşi câştiga existenţa ţinându-se de escrocherii, împreună cu un alt zeu din panteonul său, un zeu al haosului şi înşelăciunii. Împreună îi amăgeau pe cei uşor de 139 „Prieteni, romani, cetăţeni” – începutul discursului lui Marc Antoniu din piesa Iulius Cezar de William Shakespeare.
amăgit. Împreună jefuiau oamenii de tot ce aveau. Cândva, acum vreo cincizeci sau o sută de ani, cei doi au conceput un plan care să creeze o rezervă de putere din care să se înfrupte amândoi. Un plan ca să ajungă mai puternici decât fuseseră
vreodată. Şi ce putea să producă mai multă putere decât un câmp de luptă acoperit cu zei morţi? Jocul imaginat de cei doi se numea „Hai să-i facem să se lupte între ei”. Nu vedeţi?
Nu contează dacă veţi învinge sau veţi pierde bătălia pentru care v-aţi strâns aici. Victoria sau înfrângerea n-au nicio importanţă pentru cel despre care v-am vorbit. Contează doar să moară suficienţi dintre voi. Fiecare zeu căzut în bătălie îi va da putere, îl va hrăni. Aţi înţeles?
Atunci în arenă se auzi sunetul puternic a izbucnirii unui foc. Shadow se uită către locul din care venea zgomotul. Un bărbat enorm, cu pielea de culoarea mahonului, cu pieptul gol şi cu joben pe cap, cu un trabuc în gură, vorbea cu un glas profund, ca din mormânt.
— Bine, zise Baron Samedi. Dar Odin a murit. În timpul convorbirilor de pace. Jigodiile alea l-au ucis. A murit. Mă
pricep la moarte. Nimeni nu mă poate înşela în privinţa morţii.
— Este evident că a murit cu adevărat, spuse Shadow. Şi-a sacrificat trupul fizic ca să dezlănţuie războiul. După bătălie va fi mai puternic decât a fost vreodată.
— Tu cine eşti? întrebă cineva.
— Eu sunt – am fost – fiul său.
Unul dintre zeii cei noi – Shadow presupuse că era un zeu al drogului, după felul în care zâmbea şi se legăna – zise:
— Dar domnul World a spus…
— Nu există niciun domn World. N-a existat niciodată. A fost doar unul dintre voi care a încercat să se îndoape cu haosul pe care l-a creat.
Iar ei îl crezură. Shadow îşi dădu seama de acest lucru văzându-le durerea ce se oglindea în ochii lor.
Shadow clătină din cap şi zise:
— Ştiţi, eu prefer să fiu om, nu zeu. Noi nu avem nevoie să
creadă cineva în noi. Ne descurcăm singuri.
Şi în locul acela aflat la înălţime se aşternu tăcerea.
Apoi, cu un bubuit îngrozitor, săgeata fulgerului îngheţată
pe cer se strivi de vârful muntelui, iar arena se cufundă în întuneric.
Mulţi dintre cei prezenţi luceau în beznă.
Shadow se întrebă dacă zeii aveau să se certe cu el, dacă
aveau să-l atace, dacă aveau să încerce să-l omoare. Se aştepta la o reacţie, indiferent de felul acestei reacţii.
