— Nu vreau să fac aşa ceva.
Laura nu zise nimic. Aştepta, pur şi simplu.
— Bine, zise Shadow.
Apoi îşi luă mâna din mâna ei şi o puse pe gâtul ei.
— Aşa soţ mai zic şi eu! exclamă ea, mândră de el.
— Te iubesc, copilaşule, zise Shadow.
— Te iubesc, căţeluşule, şopti ea.
Bărbatul strânse mâna în jurul monedei de aur care atârna de gâtul ei, apoi trase puternic de lanţ, care se rupse.
După aceea ţinu moneda de aur între arătător şi degetul mare, suflă în ea şi deschise palma goală.
Moneda dispăruse.
Ochii Laurei rămăseseră deschişi, dar nu se mai mişcau.
Shadow se aplecă, o sărută cu blândeţe pe obrajii reci, dar ea nu-i răspunse. Iar el nu se aştepta la vreun răspuns.
După aceea, Shadow se ridică şi ieşi din peşteră, ca să
privească în noapte.
Furtuna se potolise. Aerul era proaspăt, curat, nou.
Shadow nu avea nici cea mai mică îndoială: a doua zi avea să fie o zi teribil de frumoasă.
PARTEA A PATRA
Epilog. Ceva ce morţii păstrează CAPITOLUL NOUĂSPREZECE
Cel mai bine descrii un basm spunând basmul.
Vedeţi? Modul în care cineva descrie o poveste, sieşi sau lumii, constă în spunerea poveştii. E un fel de echilibristică şi e un vis. Cu cât harta este mai corectă, cu atât seamănă mai mult cu teritoriul. Cea mai corectă hartă este chiar teritoriul, iar aceasta va fi o hartă foarte corectă şi foarte inutilă. Basmul este o hartă care-i chiar teritoriul. Trebuie să ţineţi minte asta.
DIN NOTIŢELE DOMNULUI IBIS
Erau amândoi în autobuzul Volkswagen şi se îndreptau către Florida, pe Autostrada 1-75. Conduceau din zori. Sau, mai bine zis, Shadow conducea, iar domnul Nancy stătea pe scaunul din dreapta sa şi, din când în când, cu o expresie îndurerată pe faţă, se oferea să şofeze. Iar Shadow îl refuza de fiecare dată.
— Eşti fericit? îl întrebă deodată domnul Nancy.
Se tot uitase la Shadow de câteva ore. De fiecare dată când Shadow privise spre dreapta sa, îl văzuse pe domnul Nancy zgâindu-se la el cu ochii săi căprui.
— Nu chiar, îi răspunse Shadow. Dar nu-s încă mort.
— Cum?
— „Să nu spui despre nimeni că e fericit până nu a murit.”
Herodot.
Domnul Nancy ridică o sprânceană căruntă, apoi zise:
— Eu nu-s mort şi tocmai de aceea sunt fericit ca un puşti tâmpit.
— Herodot n-a vrut să spună că morţii sunt fericiţi. Ci că
nu poţi să judeci viaţa cuiva cât timp aceasta nu s-a terminat.
— Eu n-o judec nici măcar atunci, zise domnul Nancy. Cât despre fericire, există o mulţime de feluri de fericire, după
cum există al naibii de multe feluri de moarte. Eu mă
mulţumesc cu ce pot, de fiecare dată când pot.
Shadow schimbă vorba:
— Elicopterele acelea… cele care au luat cadavrele şi răniţii…
— Ce-i cu ele?
— Cine le-a trimis? De unde au venit?
— Nu-ţi bate capul. Sunt precum walkiriile sau vulturii.
