Când se întoarse la bar, unde-l aştepta Shadow, Nancy arăta mai bine. Albul ochilor săi devenise limpede şi-i dispăruse paloarea aceea cenuşie care-i acoperise pielea.
— E rândul tău, îi spuse el lui Shadow.
— Nici vorbă! îi răspunse acesta.
Dar domnul Nancy mai comandă bere şi-i înmână lui Shadow un teanc de foi pătate, cu textele cântecelor, ca să-şi aleagă.
— Ia şi tu unul căruia îi ştii cuvintele.
— Nu-i nimic amuzant în asta, zise Shadow.
Lumea începuse să se clatine, iar el nu avea destulă
energie ca să se certe, apoi domnul Nancy pregăti negativul melodiei „Don’t Let Me Be Misunderstood” şi-l împinse – îl împinse în adevăratul semn al cuvântului – pe scena improvizată de la capătul barului.
Shadow ţină microfonul de parcă acesta s-ar fi pregătit să-l muşte. Apoi muzica începu, iar el croncăni cuvântul de început:
— „Iubito”…
Niciunul dintre oamenii de la bar nu aruncă în el cu ceva, ca urmare Shadow începu să se simtă bine.
— „Poţi să mă înţelegi acum?”
Vocea lui era aspră, dar melodioasă, iar asprimea ei se potrivea cu cântecul.
— „Uneori mă simt puţin nebun. Nu ştii că niciun om în viaţă nu poate fi înger?”
În timp ce se întorceau acasă, prin noaptea fierbinte din Florida, cei doi – tânărul şi bătrânul – se împleticeau şi erau fericiţi, iar Shadow continua să cânte.
— „Sunt doar un suflet cu intenţii bune”, cânta el crabilor, păianjenilor şi gândacilor din palmierii pitici, şopârlelor şi nopţii. „Doamne, nu lăsa să fiu înţeles greşit”…
Domnul Nancy îl duse până la canapea. Aceasta era mult mai scurtă decât Shadow, dar până să se hotărască să se culce pe podea, Shadow adormise deja, pe jumătate întins pe sofa, pe jumătate aşezat.
La început nu visă. Avea parte doar de un întuneric liniştitor. Apoi văzu un foc ce ardea în beznă şi se duse spre el.
— Ai făcut bine, zise omul-bizon, fără să-şi mişte buzele.
— Nu ştiu ce am făcut, îi răspunse Shadow.
— Ai făcut pace, îi zise omul-bizon. Ai luat cuvintele noastre şi le-ai făcut să-ţi aparţină. Ei n-au înţeles niciodată
că erau aici – ca şi oamenii care-i venerau – pentru că nouă
ne-a convenit ca ei să fie aici. Dar putem să ne răzgândim.
Poate că o să ne răzgândim.
— Eşti un zeu? îl întrebă Shadow.
Omul-bizon clătină din cap. Shadow avu impresia, pentru o clipă, că fiinţa aceea se amuza.
— Eu sunt pământul, răspunse el.
Apoi visul continuă, dar Shadow nu-l mai ţinu minte.
Auzi ceva sfârâind. Îl durea capul şi-l dureau ochii.
Domnul Nancy pregătea micul dejun: un teanc de clătite, bacon prăjit, ouă perfecte şi cafea. Bătrânul părea în culmea sănătăţii.
— Mă doare capul, zise Shadow.
— După ce-o să bagi în tine micul dejun, o să te simţi ca nou.
— Aş vrea să mă simt acelaşi om, dar cu un alt cap.
— Mănâncă, îl sfătui domnul Nancy.
Iar Shadow mâncă.
— Cum te simţi acum?
— Mă doare capul, dar am nişte mâncare în stomac şi-s pe cale s-o vomit.
— Vino cu mine.
Lângă canapeaua pe care Shadow îşi petrecuse noaptea se afla un cufăr făcut dintr-un lemn de culoare închisă, care arăta ca o ladă supradimensionată a unui pirat. Cufărul era acoperit cu o cuvertură africană. Domnul Nancy descuie lacătul şi deschise cufărul. În interiorul acestuia să aflau tot felul de cutii. Nancy scotoci prin cutii.
— E un medicament african făcut din plante, îi spuse el lui Shadow. E făcut mai ales din scoarţă de salcie şi din alte chestii asemănătoare.
