cu picioare de ţap
fluieră
devreme
și
departe
E.E. CUMMINGS
Shadow, care conducea o maşină închiriată, ieşi din pădure pe la ora opt şi jumătate dimineaţa, coborî dealul cu o viteză mai mică de şaptezeci de kilometri pe oră şi se reîntoarse în oraşul Lakeside la trei săptămâni după ce fusese convins că-l părăsise pentru totdeauna.
Merse prin oraş, surprins de faptul că acesta se schimbase atât de puţin în ultimele săptămâni – care pentru el însemnaseră o viaţă de om –, şi parcă maşina la jumătatea aleii care ducea spre lac. Apoi coborî din automobil.
Pe lacul îngheţat nu mai erau cabine pentru pescuit la copcă, nici maşini de teren, nici oameni care stăteau lângă
copci cu undiţa în mână şi cu sticlele de bere alături. Lacul era negru, nu mai era acoperit de stratul de zăpadă de un alb orbitor. Pe suprafaţa gheţii se vedeau acum zone cu apă, iar apa de sub gheaţă era neagră şi gheaţa în sine rămăsese suficient de limpede pentru ca să se zărească întunecimea de sub ea. Cerul era cenuşiu, iar lacul îngheţat era gol.
Aproape gol.
Pe gheaţă rămăsese o maşină, undeva, în apropierea podului, astfel încât s-o poată vedea oricine mergea prin oraş, oricine traversa oraşul. Maşina, de un verde murdar,
era genul acela de automobil pe care oamenii îl abandonează
prin parcări. Nu mai avea motor. Reprezenta simbolul unui rămăşag, care aştepta ca gheaţa să devină suficient de roasă, suficient de moale şi suficient de periculoasă pentru ca lacul s-o înghită pentru totdeauna.
De-a curmezişul aleii care ducea spre lac fusese întins un lanţ, de care atârna un avertisment ce interzicea accesul oamenilor sau maşinilor. Pe panou scria GHEAŢĂ SUBŢIRE.
Sub acest text se găsea un şir de pictograme desenate de mână, tăiate de câte o line, care însemnau INTERZIS
ACCESUL MAŞINILOR, PIETONILOR, SNOWMOBILELOR.
PERICOL.
Shadow ignoră avertismentul şi coborî panta. Aceasta era alunecoasă – zăpada se topise deja şi transformase pământul în noroi, iar iarba cafenie nu-i oferea niciun sprijin. Shadow alunecă până la lac. Acolo merse cu grijă pe o platformă
scurtă de lemn, apoi păşi pe gheaţă.
Stratul de apă de pe gheaţă, alcătuit din gheaţă topită şi din zăpadă topită, era mai adânc decât păruse privit de sus, iar gheaţa de sub el era mai alunecoasă decât un patinoar, aşa că Shadow trebuia să meargă cu grijă. Se bălăcea prin apa care-i acoperise ghetele până la şireturi şi-i intra înăuntru. Apă rece ca gheaţa, care-ţi amorţea pielea în locul în care te atingea. Shadow se simţea ciudat de detaşat în timp ce se împleticea pe lacul îngheţat, de parcă s-ar fi privit pe ecranul unui cinematograf. De parcă ar fi văzut un film în care el era eroul. Probabil detectivul.
Merse către rablă, dureros de conştient că gheaţa se rosese prea mult şi că apa de sub gheaţă era atât de rece cât poate să fie apa de rece fără să îngheţe. Dar continuă să meargă, alunecând tot timpul. Căzu de câteva ori.
Trecu pe lângă sticle şi cutii goale de bere aruncate pe gheaţă, trecu pe lângă copci rotunde tăiate în gheaţă pentru pescuit, copci care nu mai îngheţaseră şi fiecare dintre ele se umpluse cu apă neagră.
Rabla era mult mai departe decât păruse a fi când o privise de pe drum. Shadow auzi un trosnet puternic în sudul lacului – ca un băţ ce se rupea –, urmat de sunetul vibraţiei
unui obiect imens, produs parcă de un diapazon de bronz de dimensiunile lacului. Gheaţa scârţâia şi trosnea, ca o uşă
veche ce protesta că-i deschisă. Shadow continuă să meargă
mai departe.
„Asta-i sinucidere”, îi şopti o voce în minte. „Nu poţi să laşi lucrurile aşa cum sunt?”
— Nu, răspunse el cu voce tare. Trebuie să ştiu.
Şi continuă să meargă mai departe.
Ajunse la rablă şi ştiu că avea dreptate încă înainte să se atingă de ea. În jurul maşinii plutea o duhoare, ceva care era, simultan, un miros slab, insuportabil, dar şi un gust neplăcut în fundul gâtului. Shadow merse în jurul automobilului, uitându-se înăuntrul lui. Scaunele erau pătate şi sfâşiate. În maşină nu se vedea nimic. Shadow încercă să deschidă uşile. Erau încuiate. Încercă să deschidă
portbagajul. Şi acesta era încuiat.
Ar fi fost bine dacă ar fi luat o rangă cu el.
Strânse pumnul, numără până la trei şi izbi cu mâna înmănuşată în geamul portierei din partea şoferului.
Mâna îl durea, iar geamul nu păţise nimic.
Se gândi să se repeadă în viteză în geam, ar fi putut să-l împingă în interiorul maşinii, dacă n-ar aluneca pe gheaţă.
Dar nu avea niciun chef să mişte rabla, încât să se spargă
gheaţa de sub aceasta.
Se uită la maşină. Apoi apucă antena radioului – genul acela de antenă care se strângea şi se întindea, dar care rămăsese în poziţia aceea de cel puţin un deceniu –, trase de ea şi o rupse de la bază. Luă capătul antenei – care avusese cândva o bilă de metal în vârf, însă bila se pierduse de mult timp – şi îl îndoi cu degetele sale puternice, făcând un cârlig.
Apoi strecură bucata de metal printre garnitura de cauciuc şi geamul portierei din faţă, până la mecanismul de deschidere a uşii. După aceea mişcă, împinse şi răsuci bucata de antenă în mecanism şi trase spre el.
