asemenea demers duce în cele din urmă doar la o teologie negativă, insuficientă
pentru afirmarea domeniului alterităţii de necuprins într-o temă. Privitor laultima problemă, Levinas reia ideea carteziană a infinitului care nu este doarnegaţia ideii de limitat, ci semnifică prezenţa în mod afirmativ a ideii de infinit
în subiect. Semnificarea de tip etic este „an-arhică", înaintea oricărui discurs.
Dar Rostirea pre-originară se mişcă, în cel din urmă, într-un limbaj. Şi această
mişcare pare a fi esenţială pentru ea - cere limbajul indispensabil justiţiei. Aşacum vom vedea în subcapitolul III.3., apariţia „terţului" (un altul care seinterpune între mine şi celălalt) mă „obligă" să apelez la comparaţie aincomparabililor pentru că şi terţul este un altul în raport cu mine şi suntresponsabil şi pentru el. Până la apariţia terţului nu îl judecam pe celălalt căruiaîi eram „supus", dar, în noua situaţie, tocmai în numele responsabilităţii pentrutoţi altul faţă de mine trebuie să compar, să cunosc, să exprim, să judec.
Ce înseamnă că Rostitul este „necredincios", ,,infidel" Rostirii, sau,altfel spus, că este necredincios unei alterităţi alterată imediat ce a fost „tradusă"
în limbaj? Levinas afirmă că limbajul „redă" momentul întâlnirii cu celălalt cupreţul violenţei asupra acestuia. De aceea, filosofia sa încearcă să demaşte şi să
înlăture violenţa ontologicului asupra eticului. Când vorbeşte totuşi desprediscurs103 şi afirmă că acesta reprezintă un raport etic, autorul francez nu are învedere discursul aşa cum este înţeles în mod uzual, ci raportul cu altul, încă
înainte de „schimbul" de informaţii.
Cât de credincios este însă discursul levinasian ideii conform căreiaorice Rostit reprezintă o anexare violentă a semnificaţiei etice, din moment cecomunicarea este legată de domeniul exprimabilului şi devine discurs? Totuşi,multe rămân nespuse prin ceea ce este spus şi tocmai pe acest aspect pare să
mizeze Levinas apelând el însuşi la un limbaj ambiguu. În consecinţă, tot ceeace gânditorul francez poate spune despre Rostire este deja o parte a intrigiidintre Rostire şi Rostit. El încearcă să scoată elementul pre-originar al Rostiriidin Rostit în vederea eliberării a ceea ce este recalcitrant mediaţiei lingvistice.
1.3. Diacronie şi alteritate
Afirmând că ceea ce este dincolo de esenţă se află în mod necesardincolo de discursul tematic, Levinas încearcă să facă loc analizei între Rostireşi Rostit, sperând că poate reuşi astfel să facă vizibil mai mult decât Rostitul.
Termenul „diacronie" semnifică pentru Levinas o ieşire, separare din ordineafiinţei, dar şi o ieşire din sine. El este format pornind de la termenul „sincronie"
(revenire la sine), considerând că aceasta este specifică subiectului filosofieitradiţionale şi ontologiei.
Spre exemplu, un asemenea moment de deschidere îl reprezintă „fisura"
în ţesătura timpului; datorită ei infinitul poate semnifica în spaţiul teoretic.
1 03 E. Levinas, Totalite et Jnfini (essai sur l 'exteriorite)., 1971, La Haye: Martinus Nijhoff, p. 43: «Le rapport avec Autrui, ou le Discours, est ( ... ) un rapport ethique».
56
