Intriga dintre Rostire şi Rostit constituie „diacronia" în temporalitate. Pentru că
lumea este „construită" de conştiinţă, Levinas consideră că filosofia husserliană
nu poate lăsa niciun loc alterităţii autentice. Atâta timp cât eul este sursa oricăreicunoaşteri, înseamnă că ea nu îl întâlneşte niciodată pe celălalt ca atare. Levinasîi reproşează lui Russel faptul de a exclude din timp diacronia ireductibilă careeste „refuzul conjuncţiei, non-totalizabilul şi, în acest sens precis, Infinitul" 104.
Manifestarea fiinţei înseşi este posibilă în divergenţa timpului faţă de sine, înintervalul dintre întrebare şi răspuns, dintre identitate şi diferenţă.
Scurgerea timpului reprezintă o divergenţă irecuperabilă. ,,Diastaza"
care caracterizează reluarea temporală a esenţei în conştiinţă (amintire) este înaceeaşi măsură o abatere, o abandonare absolută a timpului de sine, refractară lasimultaneitatea prezentului. Diacronia reprezintă an-arhicul, pre-originarul,imemorialul, semnificând imposibilitatea ca timpul dispersat să se reasamblezeîn prezent, un dincolo de Rostit: ,,trebuie, aşadar, ca în temporalizarearecuperabilă, în care nu există timp pierdut şi în care survine fiinţa substanţei -
