sensului. Comprehensiunea fiinţei, care este o dez-văluire a sa de sub crusta aparenţei, a fost considerată filosofia primă1 08.
Dorind să rostească „de nerostitul", Levinas poate doar să procedeze indirect, iar mijloacele retorice la care apelează au în vedere sugerarea paradoxului intenţiilor. Scopul final al utilizării unor astfel de formulări este acela de a-şi pune cititorul în faţa problemei privind autenticitatea întâlnirii1 09 cu celălalt, proximitatea aflată înainte de orice tematizare şi înscriere într-un domeniu.
Rostirea pre-originară se alcătuieşte într-o formă de prezentare a esenţei
- limbajul -, ,,împrumutând" prezentului ceea ce este înainte de orice prezent.
Pe de altă parte, pre-originarul refuză prezentul - expresie a repetării clipei identice, deci a totalizării ontologice în care diferenţa subiectivităţii este ştearsă
- şi manifestarea. Astfel, putem vorbi despre o încercare a gânditorului francez de a distinge între Rostirea rostită şi Rostirea de nerostit anterioară trădării în limbajul abuziv. De aici considerăm că provin şi multe neînţelegeri ce dau impresia că filosoful s-ar contrazice.
Levinas atrage atenţia asupra semnificaţiei etice într-un modalitate pe care el însuşi o descrie ca pe „o tăiere a respiraţiei"1 10, corespunzând unei tăieri a respiraţiei spiritului de către ceva dincolo de esenţă. Ecoul Rostirii întrerupe limitarea tematică a discursului, adică semnificarea etică a semnificaţiei este
,,deja auzită".
Analiza conceptelor utilizate frecvent de Leyinas nu este suficientă
