Astfel, Hristos are două naturi, două moduri fireşti- de a acţiona, unul dumnezeiesc şi altul omenesc, o natură divină şi
. una umană, două voinţe, acelaşi număr de lucrări şi de cunoaşteri.
Analiza filosofică şi teologică pe care Maxim se vede obligat să o realizeze, conduce ca atare, 1n mod esenţial, la acestea: principiul acţiunii îi revine naturii şi nu persoanei. Aici este o concepţie aristotelică, şi nu e singura În opera sa. Gândirea lui Maxim, dezvoltată contra monoteliştilor, merge În aceeaşi direcţie ca cea a lui Leonţiu de Bizanţ, a cărei hristologie o reia, cu un ton personal, din cauza noii poziţionări a problemei. Maxim este mult mai specializat decât Leonţiu În gândirea lui Aristotel, el este şi un scolastic, un precursor şi un izvor preţios pentru Ioan Damaschinul.
Studiile sale, În special de logică şi de psihologie, sunt aristotelice; calchierea tradiţiei logice a aristotelismului se regăseşte astfel cu uşurinţă În toate demonstraţiile sale. După cum vedem, gânditorii creştini recunosc din ce În ce mai mult că Aristotel este foarte util pentru sistematizarea dogmei.
Ca atare, Dionisie nu este singurul maestru al lui Maxim; În afară de el, trebuie să-i numim pe Aristotel şi pe Părinţii Bisericii, mai ales Grigorie de Nyssa, Leonţiu de Bizanţ şi Evagrie Ponticul; prezenţa lui Origen Însuşi, fie direct, fie indirect, se face sim
ţită mai ales În chestiunile legate de mistică şi de liberul arbitru.
Lui Maxim îi revine meritul de a fi introdus În gândirea creştină
neoplatonismul lui Dionisie, dar - şi acesta este un lucru important - fără a sacrifica ceea ce constituie esenţa creştinismului, respectiv chipul istoric. Monofiziţii şi monoteliţii nu vedeau În nobila lor aspiraţie că Hristosul istoric risca să fie suprimat prin abuzul de spiritualizare. Graţie atitudinii sale, Maxim a evitat chietismul, ce rezultă din necesitatea naturală şi eternă a imaginii neoplatonice. Momentele de iniţiativă ale imaginii creştine cer o activitate energică. Iubirea, zice Maxim, este calea cea mai scurtă
spre Dumnezeu; această iubire, departe de a fi o stare pasivă sau de a se opune cunoaşterii, devine din contră, una cu aceasta. Maxim, prin acest acord pe care l-a stabilit Între Dionisie şi doctrina tradiţională a Bisericii, a exercitat o influenţă deosebită, deloc exagerată.
S e col ele al V I - l ea ş i al V I l - l ea
133
Să spunem doar că a fost maestrul cel mai adulat al ascetismului mistic la bizantini şi că, pe de altă parte, el a fost, Împreună cu Dionisie iniţiator, prin intermediul lui Ioan Scotus Eriugena, al speculaţiei mistice În Occident. Ioan Scotus Eriugena ii numeşte divinul filosof, omniscientul, cel mai Învăţat dintre maeştri etc.
Contemporan al lui Maxim, puţin mai tlnăr dedt el, este
Anastasie Sinaitul, care vine să continue opera lui Maxim şi pe cea a lui Leonţiu. Scrierea sa principală intitulată Oo11y6c;*, un manual de cuvlntări, compus pentru fraţii lui, nu este dedt un tratat despre termenii şi categoriile de utilizat şi de folosit În mod potrivit pentru a fi ortodox; un lucru esenţial, căci ceea ce sufletul este pentru trup, ortodoxia este pentru duh.1 Este iniţiat devreme În studiul termenilor de tatăl lui;2 el consideră acest studiu arma cea mai eficientă, după Dumnezeu, contra adversarilor.3 Se grăbeşte, ca un adevărat scolastic ce este, să spună că din cele două metode de argumentare, adică textele biblice şi argumentele reale, adică
logica, cele mai decisive şi cele mai adevărate sunt ultimele, deoarece textele biblice pot fi falsificate. Ca atare, cine are posibilitatea trebuie să se Înarmeze cu argumente reale contra adversarilor.4
Dar cum există şi nepotrivita Întrebuinţare a termenilor şi a categoriilor aristotelice, fapt care duce la erezii, mai ales la monofizitism, pentru a nu cădea În greşeală, trebuie făcută următoarea distincţie foarte importantă: tradiţia Bisericii nu urmează Întru totul termenii filosofiei ai grecilor; ea are propria sa normă, norma evanghelică şi apostolică. Naşterea fără de păcat, pentru a lua un exemplu, contrazice şi dezminte definiţia filosofilor conform căreia fiinţele diferite prin natură nu pot fi În comuniune.5 Doar cu această rezervă capitală ştiinţa argumentelor reale este fundamentul
• ,,Călăuza" (n. tr.}.
I P.G., 89, 48.
2 Op. cit., 89, 49.
3 Op. cit., l.c.
4 Op. cit., 89,40.
5 Op. cit., 89, 49.
134
BASILE TATAKIS
solid al oricărei cunoaşteri logice. 1 Deci termenii şi categoriile aristotelice trebuie să se acomodeze nu fundamentelor metafizicii lui Aristotel, sau ale oricărui alt filosof, ci fundamentelor creştinismului. Această atitudine îi permite lui Anastasie să preia din abundenţă de la Aristotel, mai mult chiar dedt predecesorii lui, termenii şi categoriile. El realizează o analiză a termenilor urmand principiul conform căruia orice chestiune se supune la trei examinări: trebuie să i se dea definiţia, etimologia şi diferitele aspecte sub care poate fi concepută.2 Acest principiu îl face să accepte etimologii foarte naive: astfel 8M.î]µa•, spune el, vine de la 8env A(av ăµa (a fugi repede În acelaşi timp cu natura pe care o doreşte!), iar narciJQ este acel mivrca 'CTJQWV, ce veghează asupra tuturor. Atitudine clar scolastică; aceasta nu cedează nimic În faţa voinţei de a face ca lucrurile să spună, cu orice preţ, ceea ce propria gândire doreşte. Termenul termenilor este, spune el, cel care defineşte totul fără a fi el Însuşi definit de niciunul; acest termen al termenilor este Dumnezeu. 3 Dumnezeu, îngerul şi sufletul nu pot fi cunoscuţi În fiinţa lor de către om şi sunt inefabili. 4 Prin aceasta el se revendică de la mistica lui Dionisie, care domină
toată antropologia sa. Inteligenţa logică este, după Anastasie, senzaţia contemplativă a unui suflet nemuritor şi intelectual; este o vedere netrupească, ce parcurge universul fără a obosi.5 Operaţia proprie sufletului raţional este intelectul său care vrea, raţionează şi se decide. 6 Orice fiinţă dotată cu intelect este chiar prin aceasta dotată şi cu voinţă; voinţa este ca respiraţia, ca viaţa, pentru orice fiinţă raţională. Această facultate volitivă trebuie să fie considerată sub următoarele trei aspecte: este divină, naturală şi 1 P.G., 89, 48.
2 Op. cit., 89, 52.
• "Voinţa" (n. tr.).
3 Op. cit, 89, 53.
4 Op. cit., l.c.
5 Op. cit. ,89, 72-73.
6 Op. cit., 89, 65.
