Go to page:

Text Size:

S e col e l e al Vl- l ea şi al Vi i - l e a

129

mistic.1 Maxim urmează îndeaproape tratatul despre ierarhia bisericească a lui Dionisie Pseudo-Areopagitul; şi, el Însuşi mărturiseşte că Învăţătorul său este Dionisie şi că el nu vorbeşte dedt de subiectele uşoare ale misticii fără să îndrăznească să se ocupe de chestiunile mai tainice şi mai dificile, pentru care trimite la Învă

ţătorul său.2 De altminteri, va spune, el, nu face dedt să repete ceea ce a Învăţat de la acesta şi mărturiseşte că nu expune dedt ceea ce îl leagă de Dionisie, În modul insuficient de clar În care a putut să îl Înţeleagă şi Încă şi mai puţin clar În care îl poate expune.3

Dacă vorbeşte despre el, o face pentru a clarifica, adt dt este posibil, şi pentru a le transmite generaţiilor viitoare cuvintele dumnezeieşti ale veneratului său Învăţător.4 Maxim i�a servit drept punte de legătură lui Dionisie pentru a-l introduce În mistica creştină şi a ştiut să infuzeze expunerea aridă a maestrului cu profunda emoţie a sufletului său, evidnd, aşa cum vom vedea, pantele periculoase pentru creştinism pe care le implica neoplatonismul lui Dionisie.

Este uşor de Înţeles acum tema fundamentală care domină şi explică gândirea maximiană. Este vorba de imaginea unei vieţi a cosmosului alternând Între ieşirea sa din Dumnezeu şi absorbţia sa În Dumnezeu. Imagine care bântuie spiritul grec de la stoici.

Momentele esenţiale şi care ne oferă o schiţă a ei sunt creaţia, căderea În pă_cat şi mântuirea, aceasta fiind necesară, pentru că

omul, în ciuda căderii sale, nu pierde integritatea esenţei sale.

Două formulări, aproape contemporane, au fost oferite ca răspunsuri la aceleaşi nelinişti ale sufletului: formularea creştină şi formularea neoplatonică. Ele seamănă mult; au În comun un fel de ritm; ambele sunt teocentrice şi ne descriu dubla mişcare a lucrurilor: îndepărtarea lor de primul principiu, apoi Întoarcerea lor la acesta. În ciuda asemănărilor, există În fond o diferenţă

1 Op. cit., 684 A.

2 Op. cit., 91. 716, B.

3 Op. cit., 91, 661 CD.

4 Op. cit., 716, B; 660-BD.

130

B A S I L E TATA K I S

profundă, cea care a trezit mereu îndoielile, ezitările, chiar ostilitatea ortodocşilor contra neoplatonismului. Aceasta deoarece pentru neoplatonism este vorba de o temă pur şi simplu filosofică, să zicem mai degrabă logică, fo care demersul gândirii urmează, În realitate, procesul logic următor: Împărţirea genului fo speciile sale, apoi Întoarcerea la gen. Momentele succesive ale procesului de care vorbim derivă, ni se spune, dintr-o necesitate naturală şi eternă care este explicată Într-o manieră mistică. Pentru creştini_sm, din contră, nu este vorba de un proces logic, ci de o istorie constituită din evenimente, fiecare dintre ele fiind efectul unei libere iniţiative; creaţia, căderea În păcat, mmtuirea, viaţa viitoare În fericire deplină.* Grecii au reuşit să dea o imagine coerentă şi logică a chipului lor; creştinii, Înţelegând Într-un mod mai adânc natura lui Dumnezeu şi a omului, nu au Încredere În logică, se mulţumesc cu o intuire a chipului lor, lăsând În voia lui Dumnezeu şi grija de a-l crea şi de a-l face să persevereze În fiinţă. Atotputernicia şi omniscienţa lui Dumnezeu îi eliberează pe creştini de grija de a fundamenta o explicaţie sistematică a lumii. Le rămâne să mai Înţeleagă doar momentele cele mai dramatice, cele mai importante. Ca atare, ei îşi pot vedea imaginea, aşa cum am spus, sub forma unei istorii, al cărei autor este Dumnezeu, şi nu sub forma unui sistem filosofie. Apoi a venit totuşi momentul, iar aceasta se Întâmpla devreme, În care creştinii au vrut să îi imite pe filosofi. La sfârşit, Dionisie Pseudo-Areopagitul nu a ezitat să

Împodobească imaginea creştină cu podoabele neoplatonismului, fără a-şi face griji În privinţa acestei diferenţe profunde; nici măcar nu a simţit-o. Astfel, prin el, imaginea creştină se transforma Într-o imagine filosofică, diferită În câteva puncte de cea din platonism, dar de acelaşi gen. Apariţia istorică a lui Iisus devenea aproape fără importanţă, iar hristologia se transforma Într-o doctrină despre Cuvânt. Maxim a ştiut să îl urmeze pe Dionisie doar

• Este vorba de "fericirea deplină" sinonimă cu "extazul", retraduse din francezul "beatitude" (n. tr.).

S e col e l e al V I - l ea ş i al V I I - l ea

131

în ceea ce spune despre mişcarea ce priveşte ieşirea din Dumnezeu şi cufundarea În Dumnezeu, În ceea ce spune mai ales despre modul în care răspund cele create. El Împarte fiinţele În patru specii: cel care creează şi care nu este creat este Dumnezeu ca principiu, cel care creează şi care este creat este Cuvântul, cel care nu creează

şi care este creat adică omul, cel care nu creează şi care nu este creat, este Dumnezeu ca scop. Mântuirea este unirea fiinţelor create cu Dumnezeu; ca atare, lumea se aneantizează, sau, mai curând, lumea, inclusiv trupul omului, se transformă în duh. Până aici Maxim îl urmează pe Dionisie, dar, simţind că esenţa creştinismului, adevărul ca şi grandoarea sa, sunt date de istoricitatea lui, a ştiut să

îl apere cu toată puterea, chiar cu sacrificiul propriu. Monotelismul i-a oferit o ocazie propice. Urcând În timp până la arianism, monotelismul venea să clatine, pentru o ultimă dată, şi să pună sub semnul Întrebării tot ceea ce Biserica reuşise să construiască În privinţa concepţiei hristologice. Argumentele pro sau contra se rezumă, În fond, la următoarea problemă filosofică: este vorba să ştim dacă

voinţa şi lucrarea sunt proprii naturii sau persoanei. In această

privinţă monoteliştii susţin: Hristos, fiind o singură persoană, un individ, nu poate avea decât o singură voinţă şi, În consecinţă, o singură lucrare. Două voinţe ar face doi Hristoşi, În plus, ele s-ar contrazice una pe cealaltă. Lipsa de păcat a lui Hristos este mai bine fundamentată, spun aceştia, dacă negăm În el voinţa umană, rădăcină a oricărui păcat. Astfel, sufletul omenesc la Iisus Hristos nu poate fi conceput decât ca un organ, un instrument pus În mişcare prin impulsul dat de Dumnezeu. Pe de altă parte, Maxim le opune monoteliştilor hristologia Sinodului de la Calcedon, pe care o Întâlnim cel mai clar formulată la Chiril al Alexandriei: ,,Admitem", spune el, ,,în Iisus, unicul Fiu al lui Dumnezeu, un Dumnezeu perfect, un om perfect..., consubstanţial cu Tatăl, În ceea ce priveşte dumnezeirea, consubstanţial cu omul În ceea ce priveşte umanitatea, deoarece a avut loc unirea celor două naturi. "1

1 P. G.,77, 446.