124
B A S I L E TATA K I S
cauza a toate. Oamenii care În timpul vieţii lor pământeşti reu
şesc să urmeze o asemenea educaţie sfantă şi divină vor avea drept recompensă îndumnezeirea prin harul divin.1 După cum există
două cunoaşteri, există şi două grade ale perfecţiunii umane, cel al cunoaşterii şi cel al fiinţei; primul îi este propriu omului, iar al doilea îi este propriu lui Dumnezeu. Totuşi, omul poate ajunge prin harul lui Dumnezeu la gradul fiinţei, dar cu condiţia de a şterge din sufletul său orice raţionament, orice concepţie, deci, să
se purifice; după care el va fi inundat de fiinţă. Această aspiraţie către fiinţă prin depăşirea cunoaşterii, mai mult decât o metodă
de obţinere a adevărului, este, desigur, o asceză, o desăvârşire a vieţii, o regulă a unei morale şi a unei filosofii pe care am putea-o numi, cu un termen modern, e�istenţială. În orice caz, nu putem trage concluzia că a cunoaşte nu serveşte la nimic şi, deci, o vom nesocoti. Gradul cunoaşterii este primul grad; îl punem În practică În şcoala sa şi ne vom pregăti prin intermediul său înainte de a atinge intuiţia şi, prin aceasta, îndumnezeirea. Cunoaşterea ne va descoperi tainele care se află la originea lucrurilor, oferindu-ne astfel elanul pentru a o depăşi şi pentru a ne afla la acelaşi nivel În fiinţă. De altminteri, Maxim, credincios ucenic al lui Dionisie În chestiunea expusă, nu pare a insista mult asupra acestui primat al fiinţei faţă de cunoaştere; căci, urmând Încă o dată pe Dionisie, el vede În Dumnezeu adevărul şi binele. El distinge, pe de altă parte, În inteligenţa umană Înţelepciunea, teoria, cunoaşterea, cunoaşterea indubitabilă şi, ca o Încoronare a acestor calităţi, adevărul.
Cât despre raţiune, el distinge: prudenţa, fapta, virtutea, credinţa şi ţinta lor care este binele.2 Ca atare, Împlinirea sufletului este adevărul şi binele, adică Dumnezeu Însuşi.3 Mişcarea inteligenţei şi a raţiunii În jurul lui Dumnezeu este eternă, deoarece nu există
sfârşit acolo unde nu există spaţiu.4
t Op. cit., 1393 A.
2 P.G., 91, 673 C.
3 Op. cit., l.c.
4 Op. cit,. 677 A.
S e col ele al V I - l ea ş i al V i i - l ea
125
Pentru a Înţelege bine fondul antropologiei maximiene trebuie să ne Întoarcem la Biblie. Maxim a fost foarte mirat de hotăd.rea lui Dumnezeu de la crearea omului: ,,Să-l facem pe om după
chipul şi după asemănarea noastră", 1 şi a făcut din aceasta centrul aproape tuturor meditaţiilor sale. Acel după chipul desemnează În principal Înţelegerea şi liberul arbitru, ca şi darurile situate În afara legilor naturale ale omului, precum nemurirea şi nepătimirea, acel EV dvm. După asemănare se referă la ordinea morală, la practicarea virtuţii. Ca atare, dacă orice om este În mod necesar un anumit chip al lui Dumnezeu, doar cel care este bun şi Înţelept este după asemănarea sa. 2 Am văzut consecinţele pe care Maxim le aplică În privinţa sufletului şi mai ales a minţii şi a raţiunii. Hotărarea divină ne obligă, În plus, să Înţelegem prin natura umană
natura neîntinată, aşa cum a ieşit din mainile Creatorului şi să
a.cţionăm după această natură, adică după raţiune şi după lege.
Natura umană concepută astfel îi impune fiecărui creştin, ca datorie, Întoarcerea la starea originară, sau mai bine, Împlinirea În sine Însuşi a naturii sale proprii. Întoarcerea la starea originară
constituie obiectul ascezei maximiene. Nu vedem oare În doctrina Întoarcerii un nou răspuns la problema fundamentală a Întregii filosofii demne de acest nume, la acea problemă socratică a lui
„Cunoaşte-te pe tine Însuţi"? Orice creştin este chemat de Maxim Mărturisitorul să îşi descopere propria natură cu scopul de a o actualiza. Dar care este mijlocul de realizare? Fiecare om are puterea de a o face; să reducă În fiecare zi, din ce În ce mai mult, Întinderea părţii iraţionale a sufletului său.
Este potrivit să subliniem aici că Maxim a fost, înainte de toate, fecund În teologia ascetică şi mistică. Din mistica lui se degajă un suflu puternic ce îi vivifică gandirea şi faptele, îi exaltă
viaţa şi îi cinsteşte martiriul şi moartea. Acest suflu constituie 1 Facere 1, 26.
2 P.G., 90, 1024, nr. 25. Doctrina antropologică pe care o dezvoltă Maxim este deja doctrina tradiţională a Bisericii Ortodoxe, mai ales de la Grigorie de Nyssa care i-a dat o expresie deosebită.
126
BASILE TATAKIS
originalitatea sa În domeniu şi îi permite să nu fie un scolastic arid. Ascetismul lui este dominat, după exemplul lui Metodiu de Olimp, de un optimism care îi vine din Încrederea În natura umană reînnoită şi din lucrarea celor mai bune suflete, sufletele neîntinate şi pure ce cuceresc spiritul creştinismului. Să devii drept şi sfânt, să te uneşti cu Dumnezeu În limpezimea minţii, iată ce vizează ascetismul maximian ce ne duce cu gândul la tema platonică din Phaidon, adică la îndumnezeirea sufletului care, printr-o purificare de patimi, se uneşte prin contemplaţie cu Dumnezeu.1 Asceza nu este deci martirizarea trupului, considerat impur, ci purificarea minţii şi a sufletului pentru unirea cu Dumnezeu, un Dumnezeu În Întregime duh şi adevăr. Pe lângă aceste trăsături, care îşi au originea În gândirea greacă, există şi trăsături biblice. Chipul adamic depăşeşte natura spirituală a sufletului şi priveşte şi trupul Însuşi, de la care cere nemurire. Dar Împlinirea perfectă a naturii umane cere darul celălalt situat În afara legilor naturale, ne-păcătuirea, o ne-păcătuire care să fie lipsa de păcat de facto, iar nu de jure. Pentru a ajunge la aceasta, omul trebuie să
dea frâu liber dorinţei pe care Creatorul a aprins-o În sufletul lui faţă de Cel despre care i-a dat o cunoaştere infuză. Această sfântă
dorinţă este o putere ce îi permite omului să îşi Împlinească fericirea, 2 să recapete natura adamică .. Maxim, În mijlocul decăderii ce îl Înconjoară, aspiră deseori la fericirea originară; el are nostalgia paradisului pierdut. 3 Adam, tip al naturii umane, devine după cădere tip al naturii decăzute; căci el şi-a deturnat facultăţile de la mişcarea lor naturală spre Dumnezeu şi, supunându-şi sufletul senzaţiei, a căutat fericirea În lucrurile sensibile. Ca urmare a păcatului originar, omul a pierdut armonia interioară, care venea A
din unitatea dintre subiect (omul) şi obiect (Dumnezeu). In locul armoniei, dezordinea, În locul lui Dumnezeu, senzaţia, urmată de A
toate pericolele şi de toate greşelile ce rezultă de aici. In loc de a 1 Cf. E. Brehier, La philosophie du Moyen Age, pp.105-106.
