Înţelegerea teologiei şi a misticii acestor doi Părinţi. Tonul retoric şi culoarea mistică a glndirii lui Maxim le vom regăsi plnă şi În imnele pe care le-a compus. Deci, pentru a ne face o idee, destul de limpede, despre glndirea sa, trebuie să parcurgem aproape tot ceea ce a scris. Scria În grabă, se inspira de acolo unde găsea ocazia şi, cum era implicat mult În lupta contra monotelismului, nu a avut timpul necesar să ne lase o expunere sistematică. Se repetă
frecvent În operele sale, pasajele obscure sunt şi ele dese; este ceea ce l-a făcut pe autorul care şi-a recorectat el Însuşi scrierile să adauge şcolii. Aici este o dificultate deosebită pentru oricine vrea să
îl studieze pe Maxim Mărturisitorul. Sunt chiar mai multe dificultăţi. Asupra operelor sale s-a meditat mult, au fost mult copiate şi recopiate de-a lungul a mai multe secole de viaţă monahală; ele au devenit, Într-un fel, un bun comun, ceea ce face ca interpolările să fie numeroase. Mai mulţi cercetători nu vor să considere autentice centuriile teologice; totuşi, un studiu atent demonstrează
că din cele 500 de capete din această lucrare, cea mai mare parte se regăsesc cuvlnt cu cuvmt În alte opere autentice ale lui Maxim.1
De aceea, o ediţie critică a operelor lui Maxim este o condiţie sine qua non pentru studiul definitiv al glndirii sale.
Considerăm util, înainte de a-i analiza gmdirea, să ne oprim un moment la stilul său, deoarece acesta scoate În evidenţă omul.
Fotie2 îi reproşează lui Maxim, după ce i-a analizat discursul său ascetic, că nu preferă Întotdeauna dialectul atic. Acesta este, după
opinia noastră, un elogiu, căci arată că Maxim vrea să fie simplu.
El vrea să trezească În suflete iubirea pentru Iisus şi Înţelege bine că nu o poate face printr-o frază dificilă şi printr-o limbă savantă.
Este uşor de văzut În discursul de mai sus, care nu este propriu-zis un discurs, ci un dialog, că Maxim îşi propune prin simplitatea, sobrietatea şi claritatea exprimării, prin multitudinea textelor biblice să le ofere credincioşilor un breviar al vieţii În viziunea lui 1 R. P. Disdier, Op. cit., t. 30, 160-178.
2 Bibliotheca, codex CXCIII.
120
BASILE TATA KIS
Iisus. Stilul, deşi simplu, este bogat, variat şi plin de viaţă; o profundă şi intimă emoţie se degajă de aici. Un alt efort este evident, acesta caracterizându-l atât pe gânditor, cât şi pe autor. Prin textele biblice pe care le adună, se străduieşte să nu facă să se audă
I\
decât vocea lui Dumnezeu, a apostolilor şi a profeţilor. 1n acelaşi sens, el ne previne că nu vrea să fie decât un compilator.1 Este de la sine Înţeles că nu reuşeşte să se facă absent cu totul din text; din contră, avem impresia constantă că îl auzim vorbind. El a spus că
nu este deloc iniţiat În procedeele retoricii şi că rămâne un străin faţă de artificiile limbajului,2 iar ceea ce spune este adevărat. Tot ceea ce scrie vine direct din sufletul lui. Aceste trăsături îl unesc cu tradiţia evanghelică; el s-a adresat celor simpli Într-un mod simplu. Vom vedea că şi În calitate de teolog el se inspiră din concepţia populară a creştinismului.
I\
Inainte de a observa ritmul mistic al universului, Maxim
l-a simţit În om. Ideile sale despre om constituie, Într-adevăr, punctul central al gândirii sale; natura pe care i-o conferă duce, pe de o parte, la o anumită teorie a cunoaşterii, la intuiţie, la ridicarea omului până la Dumnezeu, la îndumnezeirea şi chiar la interpretările alegorice şi mistice ale universului şi, pe de altă
parte, la ascetism.
Sufletul, spune el, În scurtul, dar foarte substanţialul tratat despre suflet, nu poate fi perceput decât prin efectele sale, nu prin I\
simţuri, ci prin inteligenţă.3 Indoiala În privinţa existenţei lui nu poate fi fondată. Existenţa corpului ne obligă să o stabilim pe cea a omului. Corpul nefiind mişcat nici din afară, ca obiectele neînsufleţite, nici dinăuntru, prin natura sa, ca focul, el este În mod necesar animat de sufletul care îi serveşte drept principiu de viaţă.4
Sufletul este o substanţă identică sieşi, care poate primi alternativ 1 P.G., 91, 12; cf. 90., 960 AB.
2 Op. cit., 90, 660 B.
3 Op. cit., 91, 356, A.
4 Op. cit., 356, BC.
S e c o l e l e a l V l - l e a ş i a l V i i - l e a121
cbntrariile, fără a-şi pierde identitatea cu sine.1 Se demonstrează
mai apoi că sufletul este netrupesc, deoarece nu are volum,2 că
este hrănit de raţiune şi că ale sale calităţi nu sunt sensibile; el este simplu şi, ca atare, nemuritor, căci nicio fiinţă nu-şi cauzează
propria dispariţie. De altminteri, sufletul, mişcându-se prin sine fosuşi, nu poate niciodată să nu fie; mişcându-se prin sine Însuşi, cum poate fi mişcat, dacă nu veşnic?3 O altă dovadă a nemuririi sufletului provine din faptul că defectele sale, ca de exemplu ura, nu îl distrug.4
Cât despre problema cunoaşterii lumii, el admite că simţurile ne Înşală. Senzaţia este, spune el, partea iraţională, care ne marchează după imaginea animalului;5 Maxim reproduce În acest punct teza stoică; senzaţia nu este decât un organ al sufletului, al cărui rol este de a percepe tot ceea ce impresionează În mod exterior simţurile.6 Totuşi, lucrurile sunt de Înţeles; inteligenţa le percepe şi le Înţelege aşa cum sunt În realitate. Aici Maxim ne face să ne gândim la o influenţă a dialogului Phedon al lui Platon. Inteligenţa este partea raţională a sufletului,7 partea cea mai pură şi cea mai raţională destinată să contemple fiinţele şi ceea ce este înainte de a fiinţă,8 În timp ce spiritul este o substanţă Încă informă,9 ce precede orice mişcare. Urmând tradiţia filosofică el califică sufletul drept AoyLa'tlKTJ, tm-SuµrynKi) şi 0uµLKTJ, dar acesta nu este decât un Împrumut de vocabular; pentru Maxim, A6yoc;, bu-Sµ(a, 0uµ6c;, sunt facultăţi sau activităţi ale aceluiaşi principiu substan
ţial, sufletul uman raţional. Fiecare dintre aceste facultăţi este, I Op. cit., 356 C.
