S e cole le al V l - lea ş i al V l l - lea
lll
propriu naturii create. Acel " Tu, tu eşti identic ţie Însuţi" este un atribut propriu lui Dumnezeu.1 Vedem aici prezentată În mod clar identificarea dintre Dumnezeu şi fiinţă; această identificare, care stă la baza metafizicii creştine, o distinge În modul cel mai clar de metafizica anterioară. Din ea decurg toate atributele lui Dumnezeu şi ea este cea care conferă Întregului univers culoarea sa creştină. Să
mai remarcăm faptul că gandirea lui Leonţiu în privinţa termenilor este clar nominalistă. Cât despre iluminare, ea nu este, În sensul propriu, o a doua metodă. Ea este un dar divin. Lumina divină, iluminându-ne fără cuvinte şi fără discursuri, ne face capabili să
Înţelegem adevăruri, la care doar Înţelegerea noastră singură nu poate ajunge. Astfel, omul, cu ajutorul lui Dumnezeu, devine superior sieşi şi este chemat spre ample orizonturi de contemplare.
Fidel principiului susţinut, Leonţiu, Înainte de a aborda problema hristologică, defineşte cu mare grijă şi perspicacitate noţiunile fundamentale, cum ar fi: fiinţă, fire, gen, specie, diferenţă, proprietate, accident, ipostas etc. Apoi analizează opoziţia care există Între substanţă şi accident şi defineşte relaţiile dintre substanţă sau natură'' şi ipostas sau persoană. Conţinutul pe care îl dă
noţiunilor de mai sus oferă un interes filosofie considerabil. Astfel, substanţa este esse per se, ,, npăyµa vcţJwTwc;"; prin definiţia sa, ea se opune accidentului,2 care nu are existenţă substanţială,3
avându-şi fiinţa Într-un altul, şi nu În sine Însuşi, dar raportându-se, de altminteri, Întotdeauna la substanţa sa.4 Substanţa este perfect sinonimă cu firea, aceasta fiind dispoziţia adusă de naştere; de unde imposibilitatea de a primi În acelaşi timp contrariile.5 Firea 1 P.G., 86, 1, 1284 A.
• »Natura" trebuie Înţeleasă În sensul teologic de »fire", cu precizarea că IisusHristos a fost şi om, şi Dumnezeu În acelaşi timp, om după firea umană şiDumnezeu după cea divină (n. tr.)
2 Op. cit., 86, 1, 1277 D.
3 Op. cit., 1277 B.
4 P.G., 86, 1, 1277 D.
5 P.G., 86, 2,1944 AB.
112
BASILE TATAKIS
comportă substanţa;1 numărul celor care participă la o fire nu intră În definiţia sa.2 Şi tocmai, din cauza pluralităţii indivizilor care au aceeaşi fire, acest termen semnifică universalul, În raport cu indivizii săi, şi se numeşte atunci specie.3 Opoziţia dintre fire şi ipostas este mai importantă decât cea dintre substanţă şi accident. Substanţa, sub denumirea de fire, semnifică universalul,4
fiinţa; ipostasul semnifică fiinţa particulară,5 nu perfectul Într-un mod absolut şi necondiţionat, ci fiinţa În existenţa sa particulară.6
A
Intre fire şi ipostas nu există reciprocitate; ipostasul este fire, dar firea nu este În mod necesar ipostas.7 Sinonimele ipostasului sunt: persoană, individ, subiect, particular, propriu.8 Ceea ce adaugă ipostasul la fire este faptul de a face un lucru, şi nu un altul.9 Ipostasul este caracterizat de ansamblul accidentelor care nu pot fi atribuite niciunui alt lucru.10 Distincţia stabilită Între fire şi ipostas este pivotul hristologiei lui Leonţiu. Din confundarea uneia cu cealaltă s-au născut marile erezii trinitare şi hristologice. Este uşor, după această
distincţie, să demonstrăm şi că cele trei ipostasuri ale Sfintei Treimi nu au decât o fire şi că cele două firi ale lui Iisus nu fac decât un ipostas. Dar pentru a ajunge aici, Într-un mod clar şi posibil, Leonţiu se vede obligat să facă şi o altă distincţie şi să se servească
de o altă noţiune, cea de enipostază. Nu există, precizează el, fire fără ipostas, dar nu orice fire este un ipostas.11 Există cazuri În care firea nu este niciuna, nici cealaltă. Ajungem astfel la noţiunea 1 P.G., 86, 1, 1280 A.
2 P. G., 86, 2, 1917 AB.
3 P.G., 86, 1,128� A.
4 P. G., 86, 2, 1917 AB.
5 P.G., 86, 1, 1280 A.
6 P. G., 86, 2, 1945 A.
7 P. G., 86, 1, 1280 A.
8 Op. cit, 1280 D şi urm.
9 P. G., 86, 2, 1917 B.
10 Op. cit, 1917 BC.
11 P.G., 86, 1, 1280 A.
