• Mai corect s-ar reda prin "cei contemplativi", dar poate fi folosit În acestcontext termenul „duhovnicesc" (n. tr.).
4 Op. cit., 90; 1445.
5 Op. cit., 90, 1443.
104
B A S I L E TATA K I S
este templul, iar spiritul este arhiepiscopul.1 Fiecare dintre aceste părţi are propriul său organ. Spiritul trece la lucrurile inteligibile prin intermediul facultăţii de a Înţelege, raţiunea trece la lucrurile logice prin intermediul cugetării, iar senzaţia trece la practică prin intermediul imaginaţiei.2 Este foarte important ca omul contemplativ şi duhovnicesc ( 6 yvwan1<6c;) să ştie dnd spiritul lui se află În regiunea lucrurilor inteligibile, când este În cea a reflecţiei şi, În sfârşit, când este În cea a senzaţiei. 3 Regiunea intermediară
pe această scară este cea a raţionamentului care se află Între iraţional şi inteligibil. Raţionamentele, servindu-se de imaginaţie ca de o scară, urcă de la senzaţie spre spirit, pentru a-i aduce acesteia mesajele celui din urmă, şi coboară din nou spre senzaţie, urmând, acum, sugestiile spiritului.4 Conceperea unui lucru îi dă
acestuia substanţa; raţiunea este accidentul substanţei; cât despre obiectul senzaţiei, el nu este decât diferenţa individuală.5
Ca atare, omul vieţii active ( 6 7tQaKnK6c;) poate cu uşurinţă
să supună spiritul rugăciunii, În timp ce omul contemplativ supune rugăciunea spiritului; primul îndeamnă spiritul să perceapă
raţiunile corpurilor, În timp ce al doilea îl îndeamnă să Înţeleagă
lucrurile netrupeşti, acestea nefiind decât raţiunile lucrurilor, calităţile şi substanţele lor.6 Există aici un progres al spiritualizării, care trimite la dialectica platoniciană.
Ca atare, omul vieţii active nu poate avansa decât până Într-un anumit moment al urcuşului; el se opreşte undeva Înainte de a obţine perfecţiunea. Iar perfecţiunea îi este oferită doar celui contemplativ. Când mintea cugetă la sine Însăşi, când revine la sine Însăşi, ea nu contemplă obiecte, nici măcar pe cele care vin din zona raţionamentelor; ea contemplă doar raţiunile În stare I Op. Cit, , 90, 1437.
2 Op. cit., 90,1425.
3 Op. cit., 90,1424.
4 Op. cit., 90 1432.
5 Op. cit., 90,1425.
6 P. G., maximă, CXVI.
S e col e l e al V I - lea ş i al V I I - l ea
105
pură, splendorile divine din care izvorăsc, În acelaşi timp, pacea şi harul. 1 La sfârşitul practicii, aceste contemplări ajung să cuprindă
mintea, şi, deşi seamănă cu raze de soare care vin din afara orizontului, nu sunt decât raze, care îşi au originea În mintea Însăşi.2
Este adevărat că practica şi teoria trebuie să conlucreze, căci nici prima nu este puternică fără a doua, nici cea din urmă nu este adevărată fără prima.3 Totuşi, scopul celei dintâi este eliberarea de patimi, În timp ce scopul theoriei este contemplarea virtuţilor.4
Cel contemplativ se ridică prin intermediul raţiunilor lucrurilor la cele netrupeşti; atunci Cuvântul se lasă zărit, Cuvântul spre care orice suflet merituos se grăbeşte să evadeze.5 Evadând spre Dumnezeu, cel contemplativ renunţă la raţionamente, aşa cum soldatul renunţă la armele sale după luptă.6 Atunci el se regăseşte În Rai, care nu este decât contemplarea celor inteligibile7; atunci rugăciunea are loc În contemplaţie şi contemplarea lui Dumnezeu În rugăciune, ceea ce este un act propriu minţii. 8 În acest Rai doar cel contemplativ are acces; el intră aici În rugăciune. Omul vieţii practice nu are acces; el nu este decât un trecător care Încearcă să
arunce o privire din afară, dar nu reuşeşte, Împiedicat fiind de bariera vârstei sale spirituale.9
1n loc de o elaborare spirituală a practicii, aşa cum catolicii au realizat mai târziu, şi În ciuda cooperării cerute dintre practică şi teorie, nu avem o opoziţie, ci o ierarhie care merge de la practică la teorie.
I Op. cit,. 90,1425.
2 P. G., 90, 1445.
3 Op. cit., 90, 1433.
4 Op. cit., l.c.
5 Op. cit., 90, 1445.
6 Op. cit., l.c.
7 Op. cit., 90, 1.
8 P.G., 90, 1401.
9 Op. cit, 90, 1440.
