96
BASILE TATA K I S
şi adevărata filosofie, adică creştinismul. Ucenicul lui Ioan Carpatiul trebuie să se considere definitiv mort pentru elenismul pe care l-a abandonat.
Cu Sfântul Ioan Scărarul, stareţ la Sinai, zis Scolasticul, graţie marii sale culturi (525-605) , ajungem la punctul culminant al acestui ascetism, practic, la momentul său cel mai fecund. Ideile mistice, elanul spre desăvârşire, profunda dragoste pentru cetatea îngerească ce este comunitatea monahală, Într-un cuvânt virtutea monastică îşi află În acesta cel mai bun interpret. La invitaţia lui Ioan de Rait, 1 admiratorul său înflăcărat, Ioan Scărarul a compus Scara duhovnicească (Scala Paradisij, * o operă ce devine celebră şi care este considerată capodopera ascetismului răsăritean din secolul al Vii-lea. Titlul face aluzie la scara cerească pe care a văzut-o În vis Iacob2 (Facere, 28,12); la fel, compoziţia În 30 de capete sau trepte face aluzie la cei treizeci de ani de viaţă ascunsă
a lui Iisus. Scrisoarea .către păstor (Libel ad pastorem), care În ediţiile obişnuite este privită ca un tratat aparte, făcea la Început parte din Scala Paradisi, ca partea sa finală. Recunoaştem cu uşurinţă că
Ioan Scărarul este puternic influenţat de Sfântul Grigorie de Nazianz şi de Dionisie Pseudo-Areopagitul şi aflăm la el un ecou al gândirii stoice şi cinice.3 Totuşi, sursa lui principală rămâne propria lui experienţă de ascet şi discuţiile avute cu alţi asceţi renumiţi. Este ceea ce conferă o atmosferă foarte personală discursului său, ca şi gândirii sale, fapt ce-i permite să nu amintească
izvoarele folosite. Mănăstirea fiind considerată o şcoală de pregătire pentru viaţa viitoare, monahul îşi petrece aici toată viaţa În calitate de ucenic. Monahul are o luptă de dat pentru a obţine 1 P.G., 88, 624.
• Lucrarea lui Ioan Scărarul (Climax, Climacus sau Scărarul) este cunoscută,1n traducerea 1n limba română, sub cel puţin două titluri. Pr. Dumitru Stăniloaeo traduce ca „Scara dumnezeiescului urcuş" (Filocalia IX), iar Î.P.S. NicolaeCorneanu sub titlul de „Scara Raiului" (n. tr.).
2 P.G., 88, p. 624-625:
3 E. Brehier, Op. cit., I, 629.
S e col ele al V I - lea ş i al V I I - i ea
97
desăv&rşirea şi pentru a vedea Împlinite Încă din această lume cuvintele evanghelice. Luptă dură şi Înverşunată cu el Însuşi şi cu alţii. Sf&ntul Pavel a fost primul care a comparat acest efort pen-
"
tru desăv&rşire cu o Întrecere atletică.1 lntr-adevăr, călugărul este un atlet,2 un ascet care îşi petrece viaţa În asceza sufletului şi a trupului. Tratatul Scărarului este tocmai un ghid, o metodă pentru această asceză. Tonul seamănă mult cu cel al diatribei cinico-stoice, dar scopul final este radical diferit. Independenţa raţiunii şi hegemonia ei sunt pentru Înţeleptul stoic un scop În sine; pentru creştin, din contră, nu sunt dedt un mijloc de a se detaşa complet de această lume şi de a se alipi de Dumnezeu; un mijloc pentru m&ntuirea propriului suflet. Aşa cum are propria metodă, asceza are şi pedagogia sa. Ascetul nu poate spera că va obţine singur desăv&rşirea; a crede asta Înseamnă a fi înfumurat. El trebuie să
dea dovadă de mare smerenie şi să se ataşeze din tot sufletul de îndrumătorul lui, păstorul. Rolul acestuia, priceperea şi calităţile sale, mai ales ştiinţa de a conduce, sunt schiţate În partea finală a lucrării lui Ioan Scărarul, Scrisoarea către păstor. Este un adevărat păstor, se spune aici,3 cel care, prin bunătate, prin propria sa activitate şi prin rugăciunea lui îi caută şi îi găseşte pe cei care s-au pierdut. Iar puterea sufletului nu-i poate veni dedt de la Dumnezeu şi În urma propriilor lui Încercări. Doar prin ea poate salva corabia, nu numai din furtună, ci să o scoată chiar din prăpastie.
Adevăratul păstor îl cunoaşte pe Dumnezeu printr-o iluminare interioară ce face inutile toate scrierile. Nu este potrivit ca Învă
ţătorii să instruiască prin intermediul scrierilor altora, adică prin cunoştinţele care le vin din afară. Ei le oferă celor păstoriţi propriul lor suflet. Înţelepciunea, care îi este conferită de Dumnezeu, va fi recunoscută de păstor atunci dnd îi va putea duce la desăv&r
şire nu pe cei zeloşi, ci pe cei neînvăţaţi şi neatenţi.4 Păstorul nu 1 Ep. către Corinteni, IX, 24.
2 P. G., 88, 677.
3 Op. cit., 88, 1 165.
4 P. G., 88, 1 177.
98
B A S I L E TATA K I S
va inceta să cânte din fluierul raţiunii chiar când oile sale pasc; nici chiar când merg să se culce; de nimic nu se teme mai mult lupul decât de fluierul păstorului.1 Vedem din acestea că Iisus insuşi ii serveşte aici drept model Scărarului pentru a schiţa tipul adevăratului păstor.
Odată portretizat păstorul, este rândul metodei să fie prezentate. Aceasta este subiectul dezvoltat în cele treizeci de trepte.
Lucrarea se imparte in două părţi, puţin diferite, lupta contra patimilor, ce ocupă cele mai multe din cele 23 de prime capitole, şi obţinerea virtuţilor, ce ocupă restul lucrării. Deseori, o treaptă
ii urmează alteia fără niciun motiv. Dacă, totuşi, unitatea lasă de dorit, planul este evident în concepţia sa generală. Există un punct de plecare pentru viaţa evanghelică, acesta fiind abandonarea lumii, şi un punct final, apathia, care se obţine prin progresele succesive indicate in treptele intermediare. Compoziţia este şi ea foarte inegală. Pe lângă acele capitole in care nu există decât definiţii abstracte, există altele pline cu digresiuni extrem de prolixe şi cu anecdote interesante. Deseori, avem puternica impresie că autorul urmează trama amintirilor personale. Aceeaşi inegalitate in stil, unde găsim alăturate expresii îngrijite şi locuţiuni populare. Primele trădează mai ales lecturile proprii, iar celelalte ii vin de la cei din jur. Cum lucrarea nu constituie un studiu sistematic, nu trebuie să ne aşteptăm la o dezvoltare teoretică; avem de-a face cu o deontologie cu un caracter clar practic. Şi cum aceasta işi are izvorul în credinţa neclintită a autorului şi in experienţa sa personală, şi nu într-o problemă care este enunţată teoretic, empirismul este dominant aici. Totuşi, Ioan Scărarul glorifică cu o inflăcărare neobosită şi cu un optimism emoţionant nobila obligaţie pe care o avem de a ne reface după chipul şi asemănarea originare, cerându-i vieţii practice secretul indumnezeirii noastre.
Tocmai prin acestea Ioan Scărarul acuză o creştere evidentă a sensibilităţii, in comparaţie cu mistica speculativă, mai degrabă
I Op. cit. , 88, 1 184.
