În ciuda monofizitismului său, operele lui au fost Întotdeauna A
foarte respectate În Bizanţ. In calitate de comentator al lui Aristotel, urmând obiceiul de atunci, el a reprodus În mare parte notele de curs ale maestrului său, Ammonius. Elevul lui, Ştefan din Alexandria, a făcut la rândul lui acelaşi lucru.3 În afară de Ştefan, comentatorii David şi Elias au fost şi ei elevii lui. Totuşi, tradiţia comentariilor a Încetinit devreme În Bizanţ şi nu a fost reluată
decât mai târziu. Din contră, Însă, ea a continuat să existe În Siria cu rezultate fericite. Atât prin comentariile, cât şi prin celelalte scrieri ale sale, Philopon poate fi considerat un agent preţios al formării filosofiei siro-arabe. Toate scrierile lui traduse În siriacă
au contribu1 t În mod sigur la înflorirea gândirii arabe. El a fost la fel de important şi pentru Occident. În 1268, Willem van Moerbeke i-a tradus În latină comentariul la capitolul despre cunoaştere din tratatul aristotelic De anima. Doi ani mai târziu, Sfântul 1 De opificio mundi, p. 185-186. Sfântul Vasile îl devansase pe Philopon şi În această chestiune. (P. G., 29, 48 B şi urm.).
2 Op. cit., p. 169.
3 Schissel v. Fleschenberg, BNJ, IX, 108,
S e col ele a l V I - l e a ş i al V I I - i ea
93
T orna a Început să lucreze la propriul său comentariu la De anima al lui Aristotel pentru a le răspunde adversarilor lui, averroiştii.
În acest scop, el a folosit, printre altele, şi comentariul lui Philopon pe care ii găsim inserat, aproape literal, În lucrarea Sfantului Toma.1 Philopon putea, mai bine dedt oricine altcineva, să îi furnizeze Sfântului T orna armele de care avea nevoie, căci combătuse şi el interpretarea pe care Alexandru din Afrodisia i-o făcea lui Aristotel, o interpretare Înrudită cu cea a lui Averroes.
Ştef an din Alexandria
El este elev, cum am precizat, al lui Philopon, şi recunoscut astăzi ca autor al comentariului la cartea a III-a a tratatului De anima al lui Aristotel, care îi era atribuit Înainte lui Philopon.
Scrierile sale sunt numeroase, printre care un tratat de astronomie şi comentarii la mai multe scrieri ale lui Aristotel - de preferinţă la scrierile logice - ale lui Hipocrate şi Galen.
Ştefan a fost chemat de Împăratul Heraclius la Constantinopol şi numit profesor ecumenic la Pandidactorion (Universitate), unde a predat - mai puţin de un secol după Închiderea şcolilor din Atena - ·pe Platon, Aristotel, geometria, aritmetica, muzica şi astronomia. Şcoala filosofică din Alexandria s-a lăsat pătrunsă de spiritul creştin; a lăsat deoparte antologiile lui Iamblichus şi a limitat mult rolul extazului, punând În prim-plan interesul pentru ştiinţe, În special pentru matematici. Import;ant este faptul că
această şcoală, abandonând ontologiile lui Iamblichus, a rupt legătura exclusivă dintre metafizică şi păgânism şi a făcut astfel posibilă relaţia dintre neoplatonism şi creştinism.
Dacă aceasta era situaţia, atunci chemarea lui Ştefan la Constantinopol şi profesoratul său la Pandidactorion sunt de un interes considerabil. Prin Ştefan, ca şi prin Philopon, platonismul din Alexandria, ce cuprindea elemente dintre cele mai nobile din cultura grecească, fuzionează cu tradiţia culturală din Bizanţ. În 1 Schissel v. Fleschenber, Op. cit., p. 104-110.
94
B A S J L E TATA K I S
aceeaşi epocă neoplatonismul îşi croieşte o altă cale pentru a se infiltra În creştinism. Maxim Mărturisitorul, contemporan al lui Ştefan, comentează scrierile lui Dionisie Pseudo-Areopagitul şi se prezintă ca admirator înflăcărat şi discipol al acestuia.
IV. SPIRITUALITATEA MONAHALĂ
Monahismul, sub forma unui ascetism riguros, a cunoscut, de foarte devreme, o foarte mare dezvoltare În Biserica orientală.
Atlt de mare era prestigiul său, că Împăraţii şi patriarhii erau obligaţi să ia În considerare punctul de vedere al monahilor În marile chestiuni bisericeşti şi religioase. Oricărui ascetism îi este subiacent o anumită mistică. Prima formă sub care a apărut mistica monahală În Răsărit a fost de inspiraţie populară, iraţională, chiar materialistă, În care dominau empirismul şi realismul. Tema fundamentală pe care se derulează şi se dezvoltă este lupta aprigă
contra dominaţiei materiei impure. Şi, cum acest inamic redutabil ia forme multiple şi subtile, trebuie să fim mereu gata şi capabili să distingem În orice faptă, În orice demers spiritual şi sufletesc, partea care eventual vine de la el pentru a-i rezista. De aici, o analiză meticuloasă a diferitelor cazuri, o adevărată strategie pentru a obţine victoria. Mortificarea trupului În cadrul unei asceze nemiloase pare a fi principalul obiectiv, aproape unicul, al vieţii unui monah. Dacă ne amintim, pe de altă parte, că pe teritoriul frămlntat al Imperiului răsăritean oamenii au fost mereu obligaţi să se apere de loviturile constante ale ereziei, adevărate sau presupuse, vom avea trăsăturile esenţiale care îi conferă În general evlaviei bizantine o figură misterioasă şi neliniştită. Toate acestea îl obligă pe monah să se stăplnească constant, de unde şi afinităţile cu stoicii şi cinicii În privinţa ritmului glndirii şi limbajului ascetice. Este potrivit să subliniem aici că pesimismul care se degajă
din, concepţia despre impuritatea materiei este din sursă neoplatonică. Sflntul Maxim a criticat acest pesimism, cum vom vedea, substituindu-i un optimism cald, care duce cu glndul la optimismul
S e cole l e al V I - lea ş i al V I I - l e a
95
platonic, deoarece caută dreptatea şi sfinţenia În limpezimea spiritului şi oferă prin aceasta un fundament echilibrat misticii speculative.
Ne rămân două izvoare, preţioase din toate punctele de vedere, pentru viaţa asceţilor. Acestea sunt Istoria Lausiacă a lui Paladie (sec. V) şi Livada duhovnicească (Limonariulj a lui Ioan Eucratos, 1
zis Moschus (sec. VI-VII). Mai ales În Livada duhovnicească, ce a devenit o lectură favorită a bizantinilor, În vechea Rusie şi În alte ţări, este schiţată viaţa religioasă din mănăstirile din Palestina.
Această practică pioasă este pe cale să fie sistematizată şi avem deja acest lucru În opera lui Diadoh al Foticeii (sec. V), O sută de capete despre desăvârşire, o capodoperă de spiritualitate, În care autorul Încearcă să prezinte cel mai bun mod de a obţine desăvârşirea monahală. Într-un spirit analog, Sfântul Dorotei (sec. VI) a compus 24 de cuvântări duhovniceşti cu un conţinut pe jumătate teologic, pe jumătate ascetic, care s-au bucurat şi ele de o mare consideraţie În viaţa monahală. Totul În viaţa unui monah este organizat aşa Încât să îi aducă aminte fără Încetare de datoria lui; până la veşmântul care este fără manşete, pentru a-i atrage atenţia că nu are mâini spre a comite fapte rele; toate părţile veşmântului monastic simbolizează, fiecare În modul său, scopul urmărit.2 Avem aici o influenţă evidentă a simbolicii de la Dionisie Pseudo-Areopagitul.
Un alt autor ascetic este Ioan Carpatiul, despre care nu ştim n.1mic sigur; după toate probabilităţile, el era contemporan cu Maxim Mărturisitorul (sec. VII). Tratatele ascetice pe care ni le-a lăsat, roade ale unei rare experienţe, sunt redactate toate sub formă de scurte maxime, putând fi uşor de reţinut. Două trăsături esenţiale din opera lui denotă la el spiritualitatea prebizantină pe care Maxim Mărturisitorul a ştiut să o evite. Mai Întâi, este rolul preponderent pe care îl joacă la el diavolul, analog cu rolul pe care acesta îl are În deşert; apoi, opoziţia esenţială Între elenism 1 Eucratos sau Eucratas, cel cu bună stăpânire de sine.
2 P.G., 88, 1621-1636.
