S e col ele al V I - l e a ş i al V I I - l e a
99
.liturgică, a lui Dionisie Pseudo-Areopagitul: "Dacă nu te dezbraci, o, dragul meu, spune Scărarul În treapta 30, de acest corp imperfect, atunci nu poţi Înţelege care este frumuseţea mea. Căci scara te învaţă înlănţuirea virtuţilor ... a celor trei virtuţi de aici de pe pământ care sunt: credinţa, nădejdea şi dragostea, iar dragostea este cea mai mare." În altă parte se spune că specifică sufletului curat este iubir�a neîncetată a lui Dumnezeu. 1 Sufletul unit cu Dumnezeu prin curăţire nu va avea niciun motiv ca să fie Învăţat; va avea În el fericirea, raţiune eternă, ca "mistagog", călăuză şi lumină.2 Vedem bine că nu se obţine cunoaşterea lui Dumnezeu printr-un proces raţional şi discursiv. Ajungem la aceasta printr-o Încuviinţare a sufletului iubitor, ceea ce este specificitatea misticii.
Ioan Scărarul este unul dintre cei care-l iubesc pe Dumnezeu, el Însuşi vorbindu-ne despre aceasta.3 În Sinaxarele Bisericii Răsăritene, la 30 martie, se spune despre el că "a dus o viaţă de sihastru timp de patruzeci de ani Într-o iubire înflăcărată, Înteţită de focul iubirii divine şi că drumul lui nu era decât cel al rugăciunii neîncetate, al iubirii inexplicabile pentru Dumnezeu." Recunoaştem cu uşurinţă În această iubire sfântă, concepută astfel, o trăsătură
fundamentală a filosofiei greceşti; În Dumnezeu se vede mai degrabă un obiect de iubit decât un subiect iubitor. Monahul, zice Ioan Scărarul, este "ordine şi constituire a celor netrupeşti, care se realizează Într-un trup material şi stricăcios. "4 Cum se poate ajunge să se facă din sine adăpostul puterilor netrupeşti? Se va Începe prin a �e renunţa, pe cât de complet posibil, la lume; renun
ţarea exterioară trebuie urmată de o detaşare interioară de lucrurile lumeşti. Apoi va veni retragerea din lume, intuiţia mistică
fiind incompatibilă cu viaţa În lume. A se retrage Înseamnă a se separa de tot; ne separăm de tot, căci suntem inseparabil legaţi 1 P.G., 88, 1208.
2 Op. cit., 88, 1201.
3 Op. cit., 88, 664.
4 Op. cit., 88, 633.
100
BASILE TATAKIS
de Dumnezeu prin meditaţie.1 Prin retragere scăpăm de ghidurile omeneşti, de vanitate, de nefiinţă, şi ajungem În Fiinţă aşa cum este ea În mod real.2 Doar cu aceste condiţii vom dobândi apathia, definită ca „moarte a sufletului şi moarte a raţiunii, înainte de moartea trupului." Ascetul trebuie să respingă tot ceea ce În el şi În jurul lui este făcut după măsura omului, pentru a fi gata să se îmbrace cu un alt eu, să intre Într-o altă viaţă, să primească ceea ce îl depăşeşte pe om, adică pe Dumnezeu. Astfel, mort pentru lume, el va fi Înviat În viaţa contemplativă. Doar retragerea completă îl va face demn de ascultare,3 care este „moartea membrelor Într-o Înţelegere vie", o moarte voluntară. Omul, aflat În ascultare necondiţionată, se Îngrijorează doar chid se surprinde urmhidu-şi propria voinţă. 4 În retragerea sa completă, monahul va avea drept tovarăş gândul neîncetat la moarte. Nu numise oare istoricul Procopius viaţa monahului, o perfectă meditaţie asupra mor
ţii?5 Fiicele meditaţiei asupra morţii sunt virtuţile următoare: lipsa oricărei griji, rugăciunea neîntreruptă şi mintea trează.6 Dar ce este moartea? Moartea, Într-un sens propriu, este separarea de Dumnezeu.7 Adevăratul ascet trebuie să considere ca zi pierdută
orice zi petrecută fără doliu. 8 De ce? Deoarece meditaţia asupra morţii este o moarte zilnică, iar cea din momentul În care ne dăm sufletul este un suspin nesfârşit.9 Ascetul are repulsie faţă de moarte, căci ea ar putea surveni Într-un moment În care el nu ar fi pregătit; are oroare de moarte ca separare de Dumnezeu, de această
moarte În contemplare, ce va fi o Înviere spre lume. Ca atare, I Op. cit., 88,664.
2 Op. cit., 88, 673.
3 P.G., 88, 667.
4 Op. cit., l.c.
5 Procopiu, 'TIEQi. K1:[aµa1:wv i., 8, p. 327, ed. Dindorf, Bonnae, 1838.
6 P. G., 88, 800, cf. 88, 797.
7 Op. cit., 88, 756.
8 Op. cit, 88, 780.
9 Op. cit., 88, 793.
S e col e l e al V I - l ea ş i al Vi i - l ea
101
meditând la moarte, el luptă contra morţii şi lucrează pentru A
veşnicie. In acest punct şi doar aici Ioan Scărarul se Întâlneşte cu filosofii păgâni, de care va pomeni: ,,Este În mod sigur un lucru neobişnuit", spune el, ,,că şi grecii au spus ceva asemănător, deoarece ei definesc filosofia ca meditaţie asupra morţii. "1 Evident, el se gwdeşte la Phaidon al lui Platon, dar cu atitudine În întregime mistică, lăsând la o parte tot ceea ce este dialectic. Monahul care a înfrânt toate slăbiciunile şi viciile trupului şi ale sufletului, separat fiind de lume, ridicwdu-se prin gândire deasupra celor create, Într-o iubire înflăcărată pentru virtuţi şi pentru Dumnezeu, obţine liniştea sfântă a trupului şi a sufletului, al cărei scop final este apathia, pacea sufletului eliberat de tumultul patimilor. Îi mai rămâne să se unească apoi cu Dumnezeu. Va ajunge la aceasta prin rugăciune. Rugăciunea, spune Ioan Scărarul, este, În mod deosebit, un dialog familiar Între om şi Dumnezeu.2 În desăvârşirea ei, rugăciunea este o Înălţare spre Dumnezeu.3
Ioan de Rait, căruia îi era destinată Scara, a fost şi primul comentator. A scris scolii interesante, dintre care doar o traducere latină
a fost publicată.4 Scara a devenit lectura favorită a monahilor bizantini. Manuscrisele care se mai păstrează sunt nenumărate; puţine alte cărţi au fost mai citite. Un mare număr de traduceri În siriacă, latină, spaniolă, franceză şi slavă arată că era la fel de apreciată în alte ţări ca şi în Bizanţ. Este uşor, după cele spuse, să
recunoaştem În ascetismul monastic motive cinice, platonice şi neoplatonice. Ascetismul monastic nu este constituit pur şi simplu dintr-un amestec al acestor motive; a ştiut să se servească fără
constrângeri de tradiţia filosofică şi să şi-o Însuşească, dându-i un sens nou. Fondul Scării lui Ioan Scărarul, pentru a da un exemplu, este tema platonică din Phaidon, respectiv îndumnezeirea sufletului, care, prin purificarea de patimi, prin contemplare, se 1 Op. cit., 88, 797.
2 P.G., 88, 1 129.
3 Op. cit., 88, 1 132.
