106
B A SILE TATAKIS
Primatul astfel conferit contemplaţiei, o contemplaţie care În ciuda elanului ei dialectic nu este o mistică, anunţă Într-un mod destul de clar vocaţia isihastă. Totuşi, trebuie văzut la Ilie Ecdicul un efort remarcabil pentru renaşterea unui idealism de inspiraţie platoniciană, În care isihasmul nu avea să fie decât Împlinirea sa cea mai valoroasă.
V. LEONŢIU DE BIZANŢ (CCA. 475-542/43 D. HR.)
Cu Leonţiu de Bizanţ revenim la secolul al VI-lea. Deşi este vorba de un personaj de o mare importanţă, nu avem cu privire A
la viaţa şi activitatea sa decât puţine informaţii. 1n plus, autenticitatea celei mai mari părţi a scrierilor, care îi sunt atribuite,1 este azi contestată cu argumente valabile. În expunerea care va urma, vom considera drept opere ale lui Leonţiu doar pe acelea În favoarea cărora s-au pronunţat Loofs2 şi Grumel,3 şi anume: Libri tres adversus Nestorianos et Euthychianos, Epilypsis şi Triginta capita (P.G., 86, 1, 1267-1396; 1915-1946; 1901-1916). Ne-am permis să
utilizăm aici alte trei scrieri: De sectis, Contra monophysitas şi Contra Nestorianos. Toate trei sunt astăzi aproape unanim recunoscute ca ulterioare lui Leonţiu, ultima - În trecut cea mai respectată dintre scrierile sale -, fiind, pe bună dreptate, atribuită unui anumit Leon ţiu, elev al lui Teodor de Rait, care a aşternut În scris spre sfârşitul secolului al VI-lea lecţiile învăţătorului său.4 Totuşi, aceste scrieri sunt În mod evident compuse sub influenţa lui Leon
ţiu şi reproduc cu fidelitate nu numai hristologia acestuia, ci şi metoda lui de lucru, terminologia şi fondul său filosofie. În ansamblu, este ca şi cum ar fi scrise de el, autorii lor neadăugând nimic care să le aparţină. Ceea ce dovedeşte lipsa de originalitate a 1 Op. cit., 86, 1 şi 2.
2 L. v. b unddie gleichnamigen Schriftsteller dergriechischen Kirche,TU, 3, 1-2.
3 Dictionnaire de Theologie catholique, IX, 400-26, articol de Grumel V.
4 Op. cit., col. 403.
S e c o l e l e al V I - l e a ş i al VII - i e a
107
autorilor mai sus amintiţi, dar 1n acelaşi timp este şi o probă a stimei şi a prestigiului pe care personalitatea lui Leonţiu le căpătase în Bizanţ În secolele al VI-lea şi al Vii-lea. Maxim Mărturisitorul l-a urmat În hristologia sa şi i-a adoptat metoda şi terminologia.
Ioan Damaschinul îi este şi el tributar În mai multe puncte esen
ţiale; el reia, deseori cu aceleaşi formule, aceleaşi idei hristologice.
Îi descoperim influenţa până În Panoplia dogmatică a lui Zigaben În secolul al Xii-lea. lată acum câteva informaţii despre viaţa sa, pe care le datorăm cercetărilor minuţioase Întreprinse mai ales de Loofs. Născut, după toate probabilităţile, În Bizanţ, În a doua jumătatea a secolului al V-lea, poate În 475, Leonţiu a fost În tinereţea sa atras de erezia nestoriană. Dar „harul lui Dumnezeu" şi
„oamenii sfinţi, care, prin scrierile adevăraţilor Învăţători, i-au purificat gândurile şi inima", l-au convins să renunţe la asta. A
-călătorit la Roma, probabil, În 519; partizan al Papei În timpul primei schisme dintre cele două Biserici, fapt cauzat de atracţia spre nestorianism pe care Biserica din Constantinopol a fost obligată de Împărat să o arate, el a Încercat să salveze pacea În sânul I\
creştinătăţii. In 520 a intrat În Noua Lavră, aflată În jurul Ieru-salimului, unde s-a Împrietenit cu Nonnos, conducătorul origeniştilor, de unde şi tonul uşor origenist al scrierilor sale şi simpatia pentru partizanii lui Origen. 1 El s-a Împrietenit şi cu Sfântul Sava·
pe care l-a Însoţit În călătoria sa la Bizanţ În 53 1; aflându-se pe atunci În Bizanţ, el a luat parte la controversa calcedoniană şi s-a declarat În favoarea Sinodului de la Calcedon.
Puţin după aceea, Sfântul Sava l-a exclus din anturajul său, considerându-l origenist. Leonţiu şi-a prelungit şederea În Bizanţ; aici a luat parte la discuţia ţinută din porunca lui Iustinian dintre severieni şi ortodocşi şi a asistat, probabil, la Sinodul din 536 de la Constantinopol contra monofiziţilor. Îl regăsim la Noua Lavră
În 538, apoi din nou În Bizanţ, unde a murit În 542 sau 543. Viaţa, ca şi opera sa, arată că a fost un om sobru, deşi de o naturaleţe 1 Op. cit., col. 401, 424-425.
108
BASILE TATAKIS
evidentă, care a ştiut să se ferească de extreme, fie În disputa cu privire la cele trei capitole, fie În cea a origeniştilor. Poate că
această atitudine este cauza tăcerii aşternute În general În jurul lui.
Pivotul Întregii glndiri a lui Leonţiu este problema hristologică. Autorul nostru şi-a luat dificila sarcină de a Împăca Învăţătura populară cu privire la Iisus şi dogma enunţată la Sinodul de la Calcedon În privinţa aceluiaşi subiect şi să demonstreze că toate ereziile referitoare la persoana lui Iisus nu sunt dedt erori stupide şi lipsite de credinţă. Astfel, de exemplu, acei incorrupticolae sus
ţineau că trupul lui Iisus a fost fără de păcat, ca şi sufletul lui. Infinit mai duhovnicească este concepţia ortodoxiei pe care Leonţiu le-o opune. Iisus, zice el, În calitate de duh este Dumnezeu, În calitatea de om este om. Ca fond al discuţiei hristologice trebuie văzută, fără îndoială, problema apropierii dintre Dumnezeu şi A
om. Intruparea oferea soluţia acestei probleme. Ereticii ca şi păgmii şi evreii nu puteau Înţelege această Întrupare a divinului, această îndumnezeire a umanului. Dumnezeu-omul rămlnea pentru ei un scandal de neconceput. Dar cu dtă înflăcărare Leonţiu a Încercat să-i aducă pe eretici pe calea cea dreaptă, netezind În A
