.S e c o l ele al V I - l e a ş i al V ii - le a
ll3
de enipostază, care semnifică o fire care nu este ipostas ea Însăşi, dar care există Într-un ipostas.1 Acesta se Întâmplă cu adevărat În unirea dintre suflet şi trup În om, ca şi În unirea dintre firea umană
a lui Hristos În ipostasul Cuvântului. Enipostaza se află Între anipostază, care este accidentul, şi ipostas. Deci, ea nu este acelaşi lucru cu ipostasul; Între ele există aceeaşi diferenţă ca cea dintre ousia (fiinţă) şi enousia; ipostasul denotă individul, În timp ce enipostaza denotă ousia (fiinţa). Fiinţele care se unesc astfel Într-un ipostas sunt fiinţe complete, care, În afara unirii, sunt ipostasuri fiecare În mod separat, asemenea sufletului şi trupului. Există ca atare fiinţe unite prin specii (firi) şi despărţite prin ipostasuri, aşa cum se Întâmplă cu Sfânta Treime, şi altele care sunt despărţite prin specii (naturi) şi unite prin ipostasuri, ca sufletul şi corpul În om.2 Sufletul se uneşte cu sufletul prin identitatea fiinţială şi se distinge prin diferenţa de ipostas, În timp ce de trupul său el se distinge prin diferenţa de fiinţă, unindu-se cu el prin intermediul ipostasului. Omul, spune Leonţiu, este În Întregime distinct de corp şi de suflet În sens absolut. Cât despre unirea sufletului şi a trupului, nefiind o unire naturală,3 este opera puterii lui Dum-A
nezeu. 4 Intre suflet şi trup nu există legătură naturală; au un ipostas comun În om, dar fiecare are firea sa proprie şi raţiunea sa diferită.5 Aceste două fiinţe considerate ca atare sunt fiinţe perfecte, dar sunt imperfecte În raport cu omul, deoarece sunt părţi.6 Unirea sufletului şi a trupului se face fără a exista vreo confuzie a celor două naturi.7 Astfel, sufletul, ca urmare a acestei uniri cu trupul vizibil şi muritor, nu pierde nici invizibilitatea, 1 Op. cit., 1277 D, 1280 AB.
2 P.G., 86, 2, 1925. C, P.G., 86, 1, 1300 B, 1293 D şi urm.; 1304 BC, exemple, 1301, D-1306 B, un comentariu interesant asupra uniunii dintre suflet şi corp.
3 Op. cit., 86, 2, 1940 B.
4 Op. cit., 86, 1, 1340B, 1280 B.
5 Op. cit., 1280 B.
6 Op. cit., 1281 A.
7 Op. cit., 1248.
114
B A S I L E TATA K I S
nici nemurirea.1 El poate fi afectat şi poate suferi, dar aceasta nu din cauză că se află În trup; este În propria sa natură să fie supus afectelor; dacă nu ar fi fost astfel, ar fi putut suferi tot ceea ce i se îndmplă trupului. Deci, dacă sufletul este afectat, aceasta se Întâmplă pentru că are facultăţi afective.2 Deoarece el este o fiinţă
pasivă, ceea ce îl afectează poate fi determinat de temperamentul trupului cu care este unit şi de particularitatea ţării unde trăieşte.
Dar poate fi afectat şi din partea divină, dar nu din cauza trupului său, care, din contră, se opune acestui lucru. Afectele se datorează propriei sale naturi; atunci i:m.SuµrynK6v, adică µEQO<; al sufletului (poftele şi predispoziţiile) este îndreptat plin de dragoste spre Dumnezeu, 8uµonbec; (energia voinţei) plină de vigoare face pereche cu cel de dinainte, iar i\oytanK6v (calculul raţiunii) primeşte, fără nicio umbrire, impresiile imateriale şi se iluminează În interior, În unirea gândirii. Când îşi pătează facultăţile, sufletul se scufundă În rău şi În necunoaştere. Pentru această degradare, el este cauza unică, şi nu trupul. 3 Urmând Învăţătura lui Nemesius, dar fără a-l cita, şi îndepărtând, ca Philopon, definiţia lui Aristotel, entelecheia primă a unui trup natural, Leonţiu defineşte sufletul ca fiinţă netrupească, automotrică şi ca atare nemuritoare şi incoruptibilă.4 Cât despre corp, el îi aplică definiţia lui Aristotel.5 Acceptă şi teza că părţile trupului sunt constituite din patru elemente care, la rândul lor, sunt compuse din materie şi din formă. 6 Este tot ceea ce găsim ca hilemorfism la Leon ţiu. Deşi concepţia pe care Leonţiu şi-o face despre suflet este foarte înrudită cu cea a lui Platon, Leonţiu, ca adevărat creştin ce este, se străduieşte să asigure mai ales permanenţa realităţii compuse a umanului. Omul nu este sufletul său aşa cum susţine Platon, ci 1 P.G., 86, 1, 1281 A.
2 Op. cit., 1284, C.
3 Op. cit., 86, 1, 1285, AB.
4 Op. cit., 1281, B.
5 Op. cit., 1281 C.
6 Op. cit., 1296, D.
S e colele al V I - l ea ş i al V I I - lea
115
alcătuirea substanţială a sufletului şi a trupului, iar filosofia creştină îşi ia sarcina de a-l mântui pe om 1n integralitatea sa. Astfel, Leonţiu, În această problemă fundamentală, rămâne fidel inspiraţiei sale creştine.
Leonţiu ne atrage atenţia că nimic din ceea ce spune şi din ceea ce scrie nu îi aparţine În totalitate;1 el se revendică discipol al Sfin
ţilor Părinţi. Lucrările lui trădează, Într-adevăr, o vastă şi solidă
erudiţie şi lasă să se Întrevadă ca surse principale ale ştiinţei sale, ca şi ale gmdirii sale teologice, printre alţii, pe Sfmtul Vasile, Sfântul Grigorie de N azianz şi Chiril de Alexandria pe care l-a urmat mai ales În hristologie. De la ei a preluat principalele noţiuni ale gmdirii sale metafizice despre fire şi ipostas, termenul şi ideea de enipostaziere, atât de decisiv pentru soluţionarea problemei hristologice. În plus, el este primul, după câte se pare, care îl men
ţionează pe Dionisie Pseudo-Areopagitul; se referă la el2 şi la punctele fundamentale ale doctrinei sale de mai multe ori. Graţie influenţei lui, îşi face apariţia În scrierile sale un anumit spirit
/I
mistic. lnsă trebuie să ne ferim să Înţelegem mărturia lui Leonţiu În sens propriu. Pentru oricine se arăta a fi un apărător al credinţei nu exista decât o cale: să proclame că nu face decât să repete ceea ce a fost deja spus şi demonstrat de Sfinţii Părinţi ai Bisericii.
/I
lntr-un stil împlinit, concis şi îndrăzneţ, o gândire subtilă, foarte fină, uneori foarte dificil de urmărit, lasă să se Întrevadă În Leon
