2 Op. cit, 356 C. şi 424 şi urm.
3 P.G., 91. 357, AD.
4 Op. cit., 360, A.
5 Op. cit., 412 C; P.G., 90, 1405.
6 Op. cit, 91, 361 B.
7 Op. cit., 9 1 , 360 CD.
8 Op. cit., 361 AB.
9 Op. cit, l. c.
122
B ASILE TATA KIS
la rândul său, un loc de unde se dezvoltă activităţi multiple: astfel, veţi fi i\oyLK6c;;, dacă al vostru i\6yoc;; sau biavoia s-au folosit de raţionamente pentru a dobândi o cunoaştere, şi VOT)'rllc6c;; dacă
ajungeţi la adevăr prin intuiţie, sau prin intermediul primei mişcări a minţii.1 El opune deseori vouc;;-ul lui ipuxfJ; ca atare, prin al doilea termen trebuie Înţeleasă raţiunea şi senzaţia, În timp ce primul desemnează vârful prin care sufletul îl atinge pe Dumnezeu şi se uneşte cu el Într-un mod propriu inefabil, supranatural.
În alte părţi opune raţiunea senzaţiei; În această opoziţie, analogă
celei pe care Platon o realizează Între suflet şi trup, raţiunea desemnează partea intelectuală şi raţională a omului, iar senzaţia partea sa iraţională şi sensibilă. Cât despre originea sufletului,2 Maxim, respingând şi preexistenţa platonică şi pe cea origenistă, precum şi înflăcărarea tardivă a discipolilor lui Aristotel, se pronunţă În favoarea teoriei creaţioniste, care aşază simultan În fiinţă elementele constitutive ale naturii umane, unite substanţial din primul moment al conceperii. Aceste elemente sunt: trupul dotat cu sensibilitate şi sufletul inteligent.3 Poziţionarea simultană a trupului şi a sufletului se acordă cu teoriile ştiinţifice moderne care se pronunţă În favoarea coexistenţei iniţiale a elementelor constitutive ale omului.4 Influenţa lucrării De hominis opificio a lui Grigorie de Nyssa În această chestiune este evidentă; Maxim îl urmează
îndeaproape, dar niciodată în mod servil.
Teoria lui despre suflet oferă suficiente elemente pentru o teorie a cunoaşterii. Există două feluri de adevăr, în funcţie de cum ne folosim de raţiune sau de inteligenţă pentru obţinerea lor. Este de la sine Înţeles că primul fel este cunoaşterea umană, rezultat al raţionamentului. Dar cum se Întâmplă de există o corespondenţă
între lumea sensibilă şi lumea inteligibilă? Alegoriei şi simbolismului le va reveni sarcina de a răspunde. Fiecare dintre aceste 1 Op. cit., 90, 616 C.
2 P. G., 91, 1321, D-1345 C; 1 100-1101.
3 Op. cit, 90, 412 C; 91, 630 B; 552 D, 553 D, 627 D, 489, 1220 CD.
4 Cf. E. Stephanou, EOR, t. 31, 1932, pp. 304-315.
S e colele al V I - l e a ş i a l V I I - l e a
123
două lumi, ni se spune, este o alegorie şi un simbol al celeilalte, pentru cei care pot observa. Lumea inteligibilă îşi află, Într-un mod mistic, forma sa concretă În speciile simbolice ale lumii sensibile. La fel şi lumea sensibilă intră, prin cunoaştere, fo minte şi se află organizată aici prin raţiuni. Ca atare, lumea sensibilă exprimă
prin modurile sale lumea inteligibilă, iar În aceasta se află prima sub formă de raţionamente. Putem deci percepe prin fenomene non-fenomenele şi, chiar mai mult, putem prin acestea şi printr-o contemplare spirituală să Înţelegem fenomenele. 1 Alegoria şi simbolismul presupun, după cum vedem, o teorie a cunoaşterii În Întregime raţională.
Al doilea fel de adevăr - mai poate fi numit cunoaştere? - este intuiţia, care îl uneşte pe om cu Dumnezeu. Nu este nici măcar un adevăr În sensul obişnuit al termenului, ci este viaţa În Dumnezeu. De aceea, pentru a ajunge la aceasta este nevoie de asceză
şi de anumite virtuţi: dragostea, cumpătarea şi rugăciunea, fără
de care îi este imposibil sufletului să intre, în mod perfect, În comuniune cu Dumnezeu. Prima virtute îmblrozeşte mroia, a doua face să dispară dorinţa, iar rugăciunea separă mintea de toate gândurile şi o prezintă curată lui Dumnezeu. 2 Gândurile sunt concep
ţii ale fiinţelor, fie sensibile, fie inteligibile; când mintea cercetează
lucrurile, ea mişcă totul În jurul concepţiilor care se degajă din ele; harul rugăciunii o detaşează de acestea şi o uneşte cu Dumnezeu. Mintea ce se Întoarce atunci spre Dumnezeu devine În acel moment dumnezeiască; dar să avem În vedere că asceza fără
dragoste nu duce la Dumnezeu.3 Dragostea face ca noi să devenim Dumnezeu, graţie lui Iisus, care el Însuşi s-a făcut om din iubire faţă de oameni.4 Pentru ca mintea să se detaşeze de concepţiile sale trebuie ca ea să fie conştientă că fiinţa este superioară cunoaşterii. Doar atunci mintea poate deveni familiară cu Cel care este 1 P.G., 91, 669 C.
2 P.G., 90, 927 D-928 A.
3 Op. cit., 941 D.
4 Op. cit., 953 D.
