acelaşi timp pentru ei drumul de Întoarcere În Biserică! In zadar s-a străduit el să înlăture dificultăţile
•
care, raţional, îl făceau să se
A
opună ereticilor În domeniul teologic. Intre ei - nestorienii şi, mai ales, monofiziţii - şi el exista o prăpastie [de netrecut]. Ereticii nu se simt Împiedicaţi de Revelaţie; ei nu caută, după cum se pare, dedt armonia raţiunii În formularea glndirii lor. Sunt raţionalişti hotădţi. Păcatul grav al glndirii umane pe care noua religie îl denunţase, iată-l din nou În interiorul său. Leonţiu, din contră, ca toţi ortodocşii de altfel, nu vrea deloc să se îndepărteze de Revelaţie. El nu vrea dedt să interpreteze şi să aprofundeze cuvlntul dumnezeiesc. A ştiut să îşi expună ideile ca şi pe cele ale predecesorilor săi Într-un mod foarte coerent şi foarte sistematic.
De unde provine, îşi pune el Întrebarea, confuzia ereticilor şi imposibilitatea lor de a Înţelege firea lui Iisus? Cauza, spune el, se află
În termenii folosiţi. Înainte de a dezvolta subiectul, ereticii nu s-au străduit să stabilească În mod clar, precis, indubitabil şi Întotdeauna
S e c o l e l e al V I - l e a ş i a l VII-iea
109
acelaşi, sensul termenilor fundamentali. Leonţiu procedează cu o rigoare silogistică surprinzătoare, care face ca scrierile sale să ne amintească mult de Aristotel, atât prin precizia, cât şi prin modul de a pune problema, de a o delimita, de a o discuta cu adversarul lui şi de a purcede la dezvoltarea ei. Şi toate acestea, ne spune el, dintr-o dragoste pură pentru adevăr, cu care el vrea să contemple chipul luminos, cel mai demn de a fi iubit.1 I se spunea că trebuie să îşi aştearnă În scris gândurile; scrierile sale puteau fi un remediu contra uitării, un exerciţiu pentru memorie, o delectare ce provoacă timpul.2
Un pasaj foarte semnificativ ne oferă informaţii preţioase despre ţinuta sa filosofică: ,,Simpla", spune el, ,,şi globala impresie (em�oAtj) a obiectelor ne provoacă o emoţie generală, dar nu clară. Împărţirea pe care o facem prin gândire ne duce la cunoaşterea clară a elementelor constitutive a obiectelor. A continua, după prima Împărţire, subdiviziunea părţilor În părţile lor este o operă demnă de a fi luată În râs. Căci vom fi obligaţi să conti-A
nuăm cercetarea la infinit. "3 1n ceea ce priveşte trupul omului, de exemplu, termenul „c�rne" este suficient pentru a-i desemna părţile, adevăraţilor creştini neplăcându-le să se dedea la analize,
'tEXVOAoyEiv, pe când scepticii sunt cei care fac subdiviziuni; cercetare zadarnică, o ştiinţă dificil de Înţeles de popor.4 Cât despre Înţelegerea inefabilei şi ininteligibilei uniri - este vorba de unirea celor două firi În Hristos - aceasta este doar opera credinţei şi a discursului divin, discurs nu pron{inţat, ci perceput prin iluminare interioară de către minte, clarificat şi cu scopul de a-i iniţia pe cei aleşi prin didascalii fără cuvinte.5 Avem, ca atare, două
metode de a percepe adevărul. Una spune că Înţelegerea trebuie să rămână filosofică, să se oprească la marile şi primele idei; ea nu 1 P. G., 86, 1, 1276 A.
2 Op. cit., 1268, B.
3 Op. cit., 1296 B.
4 Op. cit., 1297 AB.
5 P. G., 86, 1, col. 1300, AB.
110
B A S I L E TATA K I S
va permite cufundarea În oceanul, În abisul fără sfarşit al detaliilor.
Gândirea nu trebuie să se autodistrugă. În plus, trebuie să avem grijă să îi dăm termenului folosit sensul exact şi propriu din punctul de vedere pe care îl alegem, dat fiind faptul că termenul poate fi spus ori în mod absolut, ori În mod relativ. Astfel, de exemplu, termenii perfect şi imperfect, În viziunea lui Grigorie de Nyssa şi a lui Chiril de Alexandria, pot avea un sens absolut sau un sens relativ.1 Iisus este imperfect dacă este Înţeles fie În mod absolut ca Dumnezeu, fie În mod simplu ca om. Ca atare, Cuvwtul este perfect, ca şi sufletul uman, în calitate de fiinţă. Dar acelaşi Cuvwt nu face un Iisus perfect, dacă umanitatea nu i se adaugă; la fel, sufletul fără trup nu formează un om perfect.2 Într-o ordine de gândire similară, când i se aplică numărul doi lui Iisus, aceasta nu Înseamnă că ar exista doi Iisus, aşa cum le reproşau ereticii ortodocşilor. Căci nu trebuie să Înţelegem numărul doi din punctul de vedere al cantită
•
ţii. Iisus este unul ca individualitate şi doi
I\
după fire. In acest sens, Aristotel zicea despre materie şi despre formă că sunt una În privinţa numărului şi două În privinţa speciei. Nu există contradicţie dacă aceluiaşi lucru îi aplicăm unu şi doi, deoarece fiecare este adevărat dintr-un alt punct de vedere şi Într-un alt sens. 3 Mai mult. Ce exprimă În realitate cuvintele ce desemnează obiecte? Pe de o parte, ele nu se schimbă după „locuri ş1 epoci", deoarece ele enunţă raţiunile esenţiale ale cuvintelor.
Dar, pe de altă parte, orice termen se raportează la obiectul prezent, nu la cel care, În momentul ulterior, va rezulta din acesta.
Fără aceste condiţii, niciun obiect nu ar admite un termen substan
ţial care să desemneze esenţa sa, deoarece niciunul nu persistă În fiinţa sa, căci toate obiectele din această lume de naştere şi de stricăciune sunt supuse devenirii continue. La fel, toate substan
ţele logice, ce primesc mai mult sau mai puţin, sunt considerate În mişcare. A rămâne neschimbat În aceleaşi condiţii nu este 1 Op. cit., 86, 1, col. 1289 B.
2 Op. cit., 1281 C.
3 Op. cit., 1244.
