originalitate, nu acelaşi lucru se Întâmplă şi cu arta bizantină, cu arhitectura şi cu pictura. Marea epocă inaugurată pentru artă
odată cu dinastia macedonenilor (sec. IX-XI) este una În care se reuşeşte asocierea Într-un mod foarte fericit Între idealul grec al armoniei şi exigenţele emoţiei religioase pe care le implica creştinismul. Este ceea ce a făcut imposibilă orientalizarea profundă şi completă a artei bizantine. Deci, În acest fel, sufletul bizantin a căutat În fondul său grec mijloacele de rezolvare a problemelor ce-l preocupau, fie teologice, fie artistice. Cât despre artă, este potrivit să subliniem aici că ea este domeni�l În care sufletul bizantin îşi găseşte expresia cea mai completă. Departe de a fi o artă uniformă şi fără evoluţie, cum se consideră de obicei, arta bizantină este bogată În nuanţe şi În variaţii şi a ştiut să exprime În mod evident toată gama sentimentului religios al bizantinilor: Ea este pentru lumea artei ceea ce teologia este pentru lumea gândirii; teologia şi arta sunt două expresii ale unui fond comun care se completează una pe cealaltă, atitudinea sufletului bizantin faţă de religie. Simţ profund al misterului, tendinţa de a exprima mereu ceva aflat dincolo de ceea ce este reprezentat, spiritualitate, renunţare, acestea sunt trăsăturile dominante ale uneia, ca şi ale
148
B ASILE TATA KIS
celeilalte. Există aici o unitate pe care o găsim doar fo marile perioade de activitate creatoare.
A
In timpul aceleiaşi perioade, civilizaţia bizantină a cunoscut o mişcare de propagare deosebită. Arabii au fost primii care au primit din Bizanţ cunoaşterea. ,,Fără Bizanţ, spune Gelzer,1 arabii, În ciuda darurilor lor naturale, ar fi rămas nişte barbari, aşa cum erau În epoca lui Mahomed. Dar au găsit În Antiohia, Alexandria şi Edesa cărţi greceşti". Desigur, rolul Bizanţului nu se limitează
la acestea. Ca să ne referim doar la filosofie, nu trebuie dedt să
amintim că Philopon şi Ioan Damaschinul au lăsat moştenire arabilor alianţa pe care au realizat-o Între platonism şi aristotelism; această alianţă, asimilată de arabi, a fost sursa fecundă din care gândirea arabă originală şi-a luat avântul. În ciuda ostilităţilor, aproape permanente, schimbul de idei nu a fost mai puţin constant; el devine chiar reciproc, deoarece În secolul al VIII-lea găsim indicii ale unei anumite influenţe musulmane asupra iconoclaştilor. Se leagă şi prietenii; Fotie a fost prieten cu un guvernator (emir) musulman din Creta, iar elevul lui, Nicolae Misticul, patriarh de Constantinopol, îi scria fiului şi succesorului acestui emir că „cele două puteri ale Întregului univers, cea a sarazinilor şi cea a romanilor se disting şi strălucesc aşa cum strălucesc pe firmament cei doi mari aştri; de aceea", adaugă el, ,,trebuie să
trăim Împreună ca fraţii, deşi suntem diferiţi după obiceiuri, moravuri şi religie".2
Traducerile operelor lui Dionisie Pseudo-Areopagitul şi ale lui Maxim Mărturisitorul În secolul al IX-lea de către Scotus Eurigena marchează debutul răspândirii gândirii bizantine În Occident. Scotus Eurigena este recunoscut ca precursorul misticilor germani din secolul al XIV-lea. Avem, astfel, firul care duce de la mistica bizantină la mistica germană a secolului al XIV-lea.
pe la Începutul secolului al X-lea, datează şi numeroase traduceri 1 Byz. Kulturgeschichte, p. 17.
2 P. G. , t. 1 1 1, col. 28.
S e cole l e al V I I I - l ea, al I X - l ea ş i al X-lea 149
ale lucrării fundamentale a lui Ioan Damaschinul De fide orthodoxa. Tot secolul al IX-lea a fost şi cel În care a Început răsplndirea creştinismului la slavi. Metodie şi Chirii, cei doi apostoli ai slavilor, sunt doi greci din Tesalonic. Slavii au primit odată cu religia şi civilizaţia bizantină şi s-au lăsat infuzaţi de ea ad.t de profund, îndt chiar astăzi este dificil de distins În civilizaţia lor ceea ce este propriu-zis slav şi ceea ce este ortodox, respectiv bizantin. Este la fel de important pentru oricine vrea să Înţeleagă
formarea şi evoluţia sufletului slav să se Întoarcă la izvorul său fundamental, religia şi cultura bizantine.
A
Impăraţii isaurieni au fost mari reformatori. Dar tulburările pe care le-au provocat reformele lor au Împiedicat realizarea programului pe care l-au avut. Vom vorbi mai târziu despre iconoclasm; aici vom prezenta doar câteva puncte ale reformei lor, din cauza problemelor pe care acestea le-au născut, a ideilor pe care le-au dezvoltat şi a soluţiilor la care s-a ajuns. Leon Isaurul şi-a permis să introducă iconoclasmul printr-un decret imperial şi nu printr-un decret sinodal, aşa cum trebuia să facă. Există aici o atitudine nouă În modul de guvernare a Statului şi În reglementarea chestiunilor bisericeşti, cunoscută sub numele de cezaropapism. Această atitudine se află la antipozii ideilor În vigoare pe care Themistios (sec. al IV-lea) le expusese clar În lucrarea sa Yna'rlKO<; adresată lui Iovian şi În discursul lui adresat Împăratului Valens. El demonstrează aici că domeniul virtuţii şi al evlaviei se află dincolo de limitele constrângerii. Nu putem prescrie nimănui să fie bine-dispus; a fortiori, nu poate fi nimeni obligat să fie credincios sau să îl iubească pe Dumnezeu.1 Este ceea ce Înţelesese Împăratul V alens lăsându-i fiecăruia libertatea de a alege religia care îi place. Aşa cum era de aşteptat, cezaropapismul isaurienilor, atât de categoric, a provocat o reacţie puternică
din partea Bisericii, ce revendica independenţa În rolul său spiritual şi a repus În discuţie problema raporturilor dintre Stat şi 1 Valdenberg, VI, B.L, p. 567-568.
150
B ASILE TATAKIS
Biserică. Discuţia s-a finalizat, după isaurieni, prin doctrina foarte caracteristică a diarhiei, care recunoaşte În Împărat şi În patriarh pe cei doi conducători ai Imperiului. Ea a fost formulată În Epanagoga, 1 la sfirşitul secolului al IX-lea. Conform acestei formulări, Împăratul, fiind administratorul legal, devine legătura comună
dintre toţi supuşii şi distribuie cu o obiectivitate perfectă darurile, fiecăruia după meritele sale. Patriarhul, imagine vie a lui Hristos, îi conferă adevărului, prin faptele şi cuvintele sale, sensul lui profund; doar el are dreptul de a interpreta. Să mai subliniem că
Epanagoga a fost modelul după care ruşii şi-au reglementat viaţa politică şi religioasă.
Pe de altă parte, opera legislativă a isaurienilor - Ecloga şi foarte probabil cele trei coduri: rural, maritim şi militar - o operă
considerabilă, ne oferă dreapta măsură privind spiritul şi domeniile variate ale inovaţiilor isauriene şi explică, În acelaşi timp, reacţia puternică pe care a provocat-o. Ecloga este definită ca o colecţie de excerpte din Instituţiile, Codurile şi Novelele marelui Iustinian, corectată cu intenţii de umanism mai larg, bd 'CO
cpti\av.SQW716'tEQOV.2 Şi, Într-adevăr, sunt prescrise pedepse egale pentru toţi, indiferent că sunt puternici sau umili, bogaţi sau săraci. În legile despre căsătorie sunt introduse concepţii creştine mai înalte,3 iar codul rural vizează abolirea şerbiei.4 Spiritul dreptului roman, cum a remarcat Bury,5 se transforma În atmosfera religioasă a creştinismului. Dinastia macedoneană s-a dovedit la fel de activă În domeniul legislativ; printre realizările sale, ea 1 Editată de Zacharia v. Lingenthal, in Collectio librorum juris graeco-romani
ineditorum, Lipsiae, 1852.
2 Op. cit.
3 A. Vasiliev, L'Empire byzantin, Paris, 1932, I, p. 322. [vezi şi A.A. Vasiliev,
Istoria Imperiului Bizantin, traducere şi note de Ionuţ-Alexandru Tudorie, Vasile-Adrian Carabă şi Sebastian-Laurenţiu Nazâru, Polirom, Iaşi, 2010, pp. 255-256 - n. tr.].