nu este decât ecoul fidel al Părinţilor de dinaintea lui; el nu adaugă
nimic de la sine, după cum susţine, şi nu face decât să adune comorile celorlalţi.2 Într-un efort de obiectivare, el vrea să dispară
complet, pentru a nu-i lăsa să vorbească decât pe Părinţi şi pe Dumnezeu. De altminteri, dacă îndrăzneşte să vorbească, asta este pentru a se supune;3 cea mai mare parte dintre scrierile sale, inclusiv lucrarea lui capitală Izvorul cunoştinţei, sunt Într-adevăr fructul supunerii.4 Smerenia, adaugă Ioan Damaschinul, este ar.ta de a sta la locul tău; şi stăm la locul nostru dacă ne supunem Creatorului şi dacă îl slăvim prin această supunere. Lui Dumnezeu i se cuvin slava şi cinstea; cât despre oameni, ceea ce li se cuvine lor este măsura pe care le-a stabilit-o Cel care le-a dat fiinţa.5 Există
aici primele idei principale din doctrina sa despre predestinare, de care ne vom ocupa În continuare. Trebuie să ne Întrebăm, În funcţie de cele spuse anterior, dacă Ioan Damaschinul este Într-adevăr doar un ecou. Este adevărat că preia din abundenţă de la 1 P. G., 94, 632 B.
2 Op. cit., 94, 533 A.
3 Op. cit. , 524 B; 726 A; 1232, 1284, 1596; Op. cit, 95,100 A.
4 Op. cit., 94, 524 B.
5 P. G., 94, 1553 AB.
S e c o l e l e a l VIII 0 l e a , al I X- l e a ş i a l X- lea 157
Părinţii Bisericii sau de la filosofi fără a-şi face probleme, fără ca de cele mai multe ori să se străduiască să ne avertizeze asupra acestor Împrumuturi. Pasaje, texte, opere uneori Întregi, sunt preluate de el aşa cum sunt. Există, totuşi, un fragment semnificativ unde spune că deschide gura plin de speranţa că aceasta, prin vrerea superiorilor săi, se va umple de Duhul Sfint şi că va spune cuvinte care nu vor fi rodul propriei sale gwdiri, ci rodul Duhului, care îi face Înţelepţi pe cei orbi. 1 Este un fel de a spune că are Încredere În sine Însuşi. Este ceea ce face din el nu numa1 un ecou puternic, ci şi un exeget şi un dezvoltator, o persoană care are propria sa opinie de precizat asupra chestiunilor de dogmă şi care, prin intermediul dogmei, ordonează şi sistematizează totalitatea celor ştiute, concentrlnd şi unifidnd În ea vocile multiple ale secolelor anterioare. Se recunoaşte În general că Ioan Damaschinul este mai original În scrierile sale polemice, cum ar fi marele dialog Contra maniheilor şi În tratatul Contra monoteliţilor dedt În Izvorul cunoştinţei. Aceste scrieri au şi ele un interes filosofie, deoarece Ioan Damaschinul face În ele apel constant la noţiuni filosofice.
Dat fiind faptul că eşecul iconoclasmului marchează triumful definitiv al ortodoxiei, la care Ioan Damaschinul a contribuit În mare măsură, este potrivit să precizăm aici, ca o continuare a ceea ce am spus, 2 trăsăturile principale a ceea ce constituie, În opinia A
noastră, esenţa ortodoxiei: In general, se admite că triumful ortodoxiei este o victorie asupra idealismului spiritualist şi asupra interpretării mistice şi filosofice a dogmei, reprezentate prin erezii. Că există În nucleul oricărei erezii, aproape mereu, un efort de Înţelegere a dogmei Într-un mod mai liber, este dificil de negat, dar că ereziile sunt În general interpretări mai Încărcate de misticism şi mai filosofice ale ei, acest aspect este discutabil; nici ortodoxia nu Încetează să fie o interpretare filosofică şi mistică a dogmei. Putem chiar presupune că aceasta este mai mistică şi că
I Op. Cit., 94, 524-525.
2 A se vedea mai sus.
158
BASI LE TATAKIS
tocmai pentru că pleacă de la o intuiţie mai directă şi mistică a adevărurilor divine ea simte mai mult dorinţa de precizare dogmatică şi de expunere raţională, fermă, clară şi precisă a adevărurilor revelate. Mistica, dorinţa de precizare dogmatică şi reflecţia se potrivesc. Acesta este fondul comun al oricărei ortodoxii. Ceea ce face diferenţa capitală Între ortodoxie şi erezii rezultă din voinţa fermă a celei dindi de a nu se îndepărta deloc de fundamentul istoric al creştinismului. Acest fapt se manifestă mai ales În marile conflicte legate de natura lui Hristos. Ortodoxul nu îşi dezvoltă mistica şi gândirea-i raţională decât În interiorul dogmei, pentru a şi-o asimila. Graţie atitudinii sale, ortodoxia nu devine o doctrină filosofică, ci rămâne o afirmare mistică a dogmei, propusă ca atare raţiunii pentru a fi elaborată şi dezvoltată În mod raţional. Deci, dacă ereziile sunt deseori mai filosofice În punctul de plecare, ortodoxia este la fel de filosofică În interiorul dogmei.
În interiorul ortodoxiei creştine, concepute astfel, trebuie să distingem ortodoxia bizantină de ortodoxia occidentală. Făcând distincţia nu ne gândim desigur la conţinutul patriotic sau, mai general, politic pe care l-a luat ortodoxia bizantină. Mânuind o limbă greacă rafinată şi clară, alătud.nd erudiţia patristică şi profană unei dialectici fine, ortodoxia bizantină arată o predilecţie frapantă pentru studierea şi aprofundarea lucrurilor dumnezeieşti; ei îi place să speculeze asupra lucrurilor dumnezeieşti. Este moştenitoare În mod mai direct a spiritului grec, care a avut plăcerea analizei logice, respectiv abstracte, a fiinţei. Elaborarea dogmei, speculaţia asupra lucrurilor divine, iată ceea ce face gloria acestei ortodoxii, În timp ce ortodoxia occidentală, moştenitoare În mod mai direct a tradiţiei romane, este interesată mai degrabă
de consecinţele pe care dogma adoptată le comportă În privinţa omului şi a vieţii sale. Aceste consideraţii sunt justificate pe baza Izvorului cunoştinţei a lui Ioan Damaschinul, care este opera model a ortodoxiei bizantine şi care, fundamentând-o, o distinge clar de ortodoxia occidentală.
Acum trebuie precizat rolul raţiunii În interiorul ortodoxiei bizantine, În viziunea Damaschinului. În micul său tratat Despre
°
S e cole l e al V I I I - l e a, al I X-lea ş i al X-lea 159
dragoni şi fantome, 1 el condamnă superstiţiile şi trage concluzia că
lipsa de cunoaştere este un izvor al greşelii. El respinge superstiţiile prin raţiune, cerându-i explicarea fenomenelor fizice, cum ar fi fulgerul şi tunetul. La fel, în Izvorul cunoştinţei, orice animism al universului este respins cu tărie; ,,nimeni să nu creadă", zice Damaschinul, ,,că cerurile şi stelele sunt Însufleţite; căci, Într-adevăr, ele sunt neînsufleţite şi insensibile" ,2 iar În altă parte,
„nu vorbi de rău de materie, căci ea nu este lipsită de cinste. Nimic din ceea ce a creat Dumnezeu nu este lipsit de cinste; maniheii sunt cei care adoptă această teză. Este lipsit de cinste ceea ce, neavându-şi cauza În Dumnezeu, este propria noastră invenţie ... adică
păcatul".3 Este evident că aceste consideraţii nu sunt dictate de raţiuni de ordin ştiinţific, ci de ordin teologic; totuşi, ele duc la o concepţie mai obiectivă a naturii şi a materiei. Motive tot de ordin moral şi teologic preluate de la Philopon îl fac să respingă
astrologia. 4 Există oameni, zice el În altă parte, care cred că nu este necesar să studiem natura; nu vrem, spun aceştia, să studiem natura, ci teologia. Trebuie să ştim că acestea sunt cuvintele unor oameni leneşi şi inactivi. Căci teologia este demonstrată prin studierea naturii, care este fundamentul teologiei.5 Este un fel de a spune că nu este contradicţie Între raţiune şi credinţă. Am putea trage concluzia că Ioan Damaschinul deschide un larg orizont de investigare raţională a universului. Dar nu este deloc aşa. Credinţa că totul este făcut aşa cum Dumnezeu a poruncit, îl face, În realitate, pe Ioan Damaschinul indiferent la cercetarea propriu-zis ştiinţifică. Fie că cerul este o sferă, spune el, sau o emisferă, cum afirmă alţii, esenţial este că totul a fost făcut din poruncă divină.6
Deci putem trage concluzia, din cele de mai sus, că, dacă abordăm 1 P.G., 96, 1599-1604.
2 Op. cit., 94, 885 A.
3 Op. cit., 94, 1245 C.
4 A se vedea mai sus. P.G, 94, 892 D-896 A.
5 Al cincilea discurs, 'EKKAm.aauK6<; <i>a.QO<;, t. XIII, p. 126.
6 P.G., 94, 884 B.
