El Întreprinde o fină analiză a cultului şi a actului exterior de cinstire a icoanelor. El Împarte cultul În cult absolut, rezervat doar lui Dumnezeu 1 şi care se subîmparte În latria şi doulia, şi În cultul relativ, cultul pe care îl primesc icoanele; el este relativ pentru că este un mijloc pentru a se obţine un scop, pentru a se
"
ridica la latria doar a lui Dumnezeu. 1n al doilea rând, materia icoanelor nu are nicio legătură cu cinstea oferită chipului reprezentat. În consecinţă, Biserica nu s-a îndepărtat de Învăţătura Decalogului ce respinge adorarea idolilor, precept care vizează
icoanele considerate a reprezenta natura divină. Dar În privinţa lui Iisus, ,,noi redăm", spune acesta, ,,imaginea sa de om şi chipul său cu formă umană după trup şi nu după cea a dumnezeirii sale incomprehensibile şi invizibile".2 În orice caz, având În vedere asemănarea atitudinilor exterioare pe care le au credincioşii faţă
de icoane cu cele ale păgânilor faţă de idoli, nu trebuie să tragem concluzia unei asemănări În privinţa cultului. Ceea ce contează
nu este acţiunea exterioară, ci sentimentul interior care o dictează. 3 Prin aceste distincţii, Gherman, conferind cultului icoanelor toată spiritualitatea creştină, arată şi modul de a evita pericolul idolatriei, care îi ameninţă În permanenţă fundamentul, hrănit fiind de materialitatea sa.
O altă scriere a lui Gherman este de un mai mare interes filosofie, referindu-se la sfârşitul vieţii, De vitae termina, 4 la justificarea Providenţei divine - În special În ceea ce priveşte viaţa omului -, sub forma unui dialog Între un raţionalist şi un fidel al tradiţiei religioase. Raţionalistul susţine că totul este un efect al Întâmplării şi refuză să se supună oricărei autorităţi; el cere o dezvoltare metodică a subiectului şi a argumentelor. Conflictul se prefigurează clar de la Început cu ocazia unui text din Sfântul Vasile care 1 P.G., 177, 168-169.
2 Traducere preluată din V. Grumel, EOR, t. 21, p. 167; P. G., 98, 156-157.
3 P. G., 98, 180-181.
4 Op. cit., 98, 92-129.
154
BASILE TATA KIS
spune că moartea vine În momentul În care se Împlinesc scopurile vieţii pe care Dumnezeu, de la Început, le-a fixat pentru fiecare prin judecata sa dreaptă şi echitabilă.1 Raţionalistul susţine că
Sfântul Vasile nu are În vedere momentul morţii fiecăruia, ci Întoarcerea generală a omului în pământ. La aceasta credinciosul răspunde că Sfântul Vasile vorbeşte despre moartea fiecăruia dintre noi, predestinată de Dumnezeu în vederea a ceea ce este bine pentru fiecare. Primul dă o interpretare fizică a textului şi a chestiunii dezbătute, iar al doilea îi opune acesteia o interpretare metafizică, eshatologică. Credinciosul sfârşeşete prin a-l convinge pe raţionalist că predestinarea este absolută.2 Cum să susţinem altminteri omniscienţa divină?3 Totuşi, nu rezultă că preştiinţa şi predestinaţia sunt identice, preştiinţa ducând la susţinerea condiţiilor vieţii fiecăruia, toate fiind prezente În Dumnezeu. Ceea ce este pentru om vederea obiectelor aflate În faţa lui, este pentru Dumnezeu preştiinţa viitorului.4 Omul, oricât de predestinat este, nu Încetează să fie liber, căci el este liber să aleagă Între bine şi rău; altceva este dacă, În planul creaţiei, alegerea este deja predestinată. 5 Criminalul nu Încetează să fie responsabil de crima sa, din cauză că este predestinat, căci el nu este judecat În raport cu rezultatul a ceea ce a făcut, ci în raport cu dispoziţia de care a dat dovadă, făcând ceea ce a făcut. 6 Există aici un efort remarcabil de interiorizare a actului moral, pentru a scăpa de fatalismul implicat de predestinare. Trebuie, totuşi, să avem În vedere că Gherman nu reuşeşte să stabilească în mod clar şi suficient diferenţa ce există
Între preştiinţă şi predestinare divină, şi justificarea liberului arbitru În ciuda predestinării.
• Op. cit., 98, 96
2 Op. cit., 98, 128.
3 Op. cit., 98, 109
4 Op. cit., 98, 1 13.
5 P. G., 98, 105.
6 Op. cit., 98, 129.
S e cole le al V I I I - lea, al I X- le a ş i al X- lea155
Gherman face şi el scolii la scrierile lui Dionisie Pseudo-Areopagitul, atribuite pe nedrept până aici Sfântului Maxim; dar rolul lui de scoliast nu este Încă suficient fixat.
III. IOAN DAMASCHINUL (CCA. 674/75-749 D. HR.)
Originar din Damasc, din Siria, el a fost numit pentru elocinţa sa, Chrysorrhoas, XQVUOQQOa<;, ,,cuvântătorul de aur":• Cea mai mare parte a vieţii sale a petrecut-o, ca monah şi preot, la mănăstirea Sfântul Sava, aproape de Ierusalim. A fost, Împreună cu Teodor Studitul, apărătorul cel mai ferm al iconolatriei, al independenţei Bisericii şi, În general, al ortodoxiei. Iubirea sa înflăcărată pentru adevărul dogmei, pentru mântuirea omului, i-a dat forţa de a încerca să realizeze, Într-un efort de mare anvergură, prima expunere sistematică a dogmei. Leonţiu de Bizanţ, Sfântul Maxim şi Anastasie Sinaitul au fost precursorii preţioşi pe care Ioan Damaschinul i-a folosit din plin. Dar ceea ce aceştia au făcut pentru o parte sau doar într-o chestiune, Damaschinul a realizat pentru toată dogma şi chiar pentru totalitatea ştiinţei. A vrut să
facă În aşa fel Încât să nu existe nimic care să mai fie adăugat după
el. Scolastica bizantină nu începe cu el aşa cum se obişnuieşte să
se spună, ci el este expresia cea mai desăvârşită a acesteia; de altminteri, din acest punct de vedere, Ioan Damaschinul a fost un model preţios pentru occidentali. Spirit sistematic, el dă dovadă
de calităţi fundamentale pentru sarcina Întreprinsă; claritatea, precizia meticuloasă a termenilor şi a folosirii lor, plăcerea deosebită pentru diferenţieri, pentru Împărţiri şi argumentare sunt virtuţile care îl caracterizează cel mai mult.
Ioan Damaschinul va fi studiat În tinereţea sa, cu un interes deosebit, pe filosofii greci şi ştiinţa greacă - primele două cărţi din
• Termenul mai poate fi tradus ca „valul de aur", ,,cel ce poartă aurul", iar cureferire la Ioan Damaschinul denumeşte calităţile oratorice şi dogmatice ale acestui Sflnt Părinte. În arabă: Y ahya ibn Mansur (n. tr.).
156
BASILE TATAKIS
Izvorul cunoştinţei sunt dovada acestui fapt; el este, pe de altă
parte, considerat părintele filosofiei bisericeşti. În sensul propriu, el nu este totuşi nici filosof, nici savant, nu este dedt teolog. Este interesat de filosofie şi de filosofi doar În scopuri teologice, pentru clarificarea dogmei, ca şi precursorii lui. Ca atare, nu este de mirare că, asemenea lui Filon şi lui Clement din Alexandria, şi Ioan Damschinul susţine că teologia este regina, În timp ce filosofia şi celelalte ştiinţe îi sunt slujitoare acesteia.1 Adevărul fiind dat de Revelaţie, trebuie găsite mijloacele umane (iar În acest caz este vorba de filosofie şi de ştiinţe) pentru a o Înţelege, a o fundamenta şi a o exprima În mod raţional. O atitudine pe dt de ortodoxă cu putinţă. Din acelaşi fond provine şi o altă trăsătură
a lui Ioan Damaschinul, smerenia, care îl face deseori să spună că
