160
BAS I LE TATAK I S
prin raţiune adevărul, raţiunea nu este lucrătoare dedt prin credinţă, care este o acceptare lipsită de orice curiozitate.1 Raţiunea nu va lucra doar În interiorul dogmei, ea va lucra şi pentru dogmă:
,,Chiar dacă adevărul nu are nevoie de o multitudine de argumente, ne vom folosi de el pentru a-i înfrânge pe adversari şi cunoaşterea eronată".2 Astfel, dialectica, slujitoarea teologiei, va fi acceptată din necesităţi teoretice şi practice, pentru a fundamenta dogma şi pentru a stinge ereziile. Dialectica, independentă
de celelalte arte, instrument, şi nu parte a filosofiei,3 concepută În acest mod nu este decât logica formală, modul de a proceda al raţiunii. De aceea, Ioan Damaschinul, având de făcut expunerea credinţei În Izvorul cunoştinţei, se vede obligat să o preceadă de o lucrare Întinsă despre dialectică, pentru a arăta care sunt formele elementare ale raţiunii şi cum trebuie să le folosim pentru a le face să aducă roadă. După o scurtă introducere despre cunoaştere, despre filosofie - a cărei certitudine o apără Împotriva scepticilor4 - şi despre fiinţă, unde sunt prezentate mai multe definiţii una după cealaltă fără nicio detaliere, Ioan Damaschinul trece la logică, unde se opreşte În mod special la cele cinci voci*, şi la categorii. Această parte este de departe cea mai interesantă. Dacă
dialectica este un instrument, ea prezintă adevărul În maniera sa.
Ea îl propune prin conţinutul pe care îl conferim termenilor folosiţi. Or există concepţii creştine ireductibile la filosofia din afară, acestea cerând ca noi să concepem Într-un mod nou anumiţi termeni sau să creăm alţii noi. Dar această parte, oricât de interesantă ar fi, nu este o operă originală a lui Ioan Damaschinul care nu face decât să adune aici sistematic, cu excepţia câtorva nuanţe, ideile lui Leonţiu, ale lui Maxim şi ale lui Anastasie Sinaitul.
1 Op. cit., 94, 1128 D.
2 A se vedea mai sus; p. 88; P. G. , 94, 532 B.
3 Op. cit., 94, 536 C.
4 Op. cit., 94, 538 B.
• Este vorba despre aşa-numitele cinci voci ale lui Porfir: genul, specia, diferenţa, propriul şi accidentul (n. tr.).
S e col e l e al V I I I - l ea, al I X - l ea ş i al X - l ea161
Ca atare, ne vom opri aici la câteva precizări privind contribuţia lui Ioan Damaschinul. Fiinţa, spune el, se împarte În esenţă şi În accident; nu ca un gen În spe6ile sale, ci ca o vox aequivoca. 1 Esenţa şi accidentul, sunt, altfel spus, predicate ale fiinţei. Ca atare, ousia (fiinţa) nu este doar elementul comun care se află În indivizi -
firea umană a lui Hristos nu este ousia comună -, ci ea posedă, printre altele, note individuante, fără a fi prin acest fapt un ipostas.
Aceasta nu Împiedică ousia să fie comună tuturor ipostasurilor pe care ea le conţine.2 Este ceea ce face că ousia este echivalentă cu natura, forma, specia. Există aici o diferenţă capitală Între gândirea creştină şi filosofii ceilalţi care disting ousia de natură, considerând ousia drept fiinţa absolută, iar natura drept specia prin excelenţă, în timp ce Părinţii, plecând de la ideea că eivm şi necţ>vKEvcu* sunt identice, susţin identitatea dintre natură, ousie, formă, specie.3 Natura este definită În altă parte ca legea sau puterea conferită de Creator de la Începutul lumii şi În funcţie de care fiecare lucru este animat sau nu.4 Din această bază comună
a gândirii creştine, Damaschinul ştie să tragă consecinţe interesante. Această fiinţă, se Întreabă el, există ea În afara indivizilor?
Răspunsul este că fiinţa nu există În ea Însăşi; ea poate fi doar Înţeleasă cu ajutorul gândirii. 5 Ca atare, noţiunea sa posedă esenţa fără existenţă; prin intervenţia accidentelor ajungem la ipostasul simplu. Ca atare, adevăratul real este individul, persoana;6 persoana concretă trebuie afirmată mai Întâi, iar apoi restul va veni să i se adauge pentru a o constitui În realitatea ei plenară. Deci, În acest mod, persoana, existenţa concretă, ipostasul, se află În vârf; ea este cea care face ca totul să subziste; fiinţa sau natura, 1 P.G., 94, 617 A.
2 Op. cit., 94, 1008 A.
• "a fi" şi "a face să crească, a produce" (n. tr.).
3 Op. cit., 94, 589
4 Op. cit., 95, 145 C.
5 Op. cit., 94, 1021 D; 621 A.
6 Op. cit., 94, 616 B; 669 A; 745 D.
162
BASILE TATA KIS
respectiv elementul comun, nu subzistă dedt prin şi În ipostas.
Locul accidentelor individuante trebuie să fie În mod necesar Între ipostas şi ousie. În lumea fiinţelor create, spune Damaschinul, diviziunea ipostasurilor este un fapt, comunitatea de natură, contiguitatea şi unitatea sunt Înţelese prin raţiune şi prin gândire.
Se Întâmplă contrariul cu Sfânta Treime; aici, comunitatea şi unitatea sunt un fapt, În timp ce diferenţa ipostasurilor este Înţeleasă
prin gândire.1 Philopon formulase deja consideraţii asemănătoare În tratatul său Diaitetes, dar expunerea lui Ioan Damaschinul este mult mai clară. Atitudinea sa decisiv nominalistă Împinge mintea spre ceea ce este considerat adevăratul real, concretul, existentul, îndepărtând-o de conceptualismul peripateticienilor. Ceea ce noi numim personalitate, subzistenţă, Ioan Damaschinul o face să
consiste În existenţa Însăşi.2 Şi, Într-adevăr, noţiunea de existenţă
