168
BASILE TATAKIS
Omul, spune Damaschinul, este produsul unirii a două naturi, 1
cea a sufletului şi cea a trupului, Într-un ipostas, persoană sau individ. Această unire, ca orice unire ipostatică, prezintă următoarele trei caractere: unitatea ipostasului, persistenţa naturilor unite şi a proprietăţilor lor naturale fără schimbare, amestec sau confuzie, indestructibilitatea unirii, unicul ipostas pentru naturile unite fiind mereu acelaşi.2 Sufletul şi trupul au fost create În acelaşi timp;3 sufletul În Întregime, şi nu doar o. parte, este legat de trup În Întregime, şi nu de o parte, ci mai degrabă sufletul e cel care îl conţine decât trupul pe el4• În fond, unirea sufletului cu trupul rămâne, şi după Ioan Damaschinul, un mister incomprehensibil pentru om. Scopul final al progresului omului În perfec
ţiune este îndumnezeirea, rod al elanului omului spre Dumnezeu; omul ajunge aici prin intermediul energiei dumnezeieşti. 5 „Emanaţia, sau energia dumnezeiască", spune el, ,,este una, simplă şi indivizibilă; deşi se diversifică În fiinţele divizibile pentru binele lor şi îi acordă fiecăreia elementele constitutive ale naturii sale, ea rămâne simplă, căci se multiplică În cele divizibile În mod indivizibil, chemându-le şi adunându-le În propria sa simplitate".6 Prin aceste formule care ne duc cu gândul la Dionisie Pseudo-Areopagitul şi la Plotin, Ioan Damaschinul îşi- exprimă gândirea În privinţa unităţii universului. În fiecare fiinţă energia divină se manifestă sub forma potrivită naturii acestei fiinţe şi constitµie, sub această formă, o chemare la perfecţiunea proprie naturii fiin
ţei respective. Deci fiecare trebuie să caute forma energiei divine pe care o poartă În el, pentru a şi-o apropria şi pentru a deveni simplu ca ea, lăsând deoparte divizibilitatea pe care o comportă În calitate de fiinţă creată. Ca atare, omul va fi îndumnezeit potrivit 1 Op. cit., 94, 668 B; 609 B; 616 B.
2 Op. cit, 95, De duabus voluntatibus.
3 Op. cit, 94, 921 A.
4 Op. cit, 94, 853 A.
5 P. G., 94, 924 A.
6 Op. cit., 94, 860 C.
S e cole l e al V I I I - lea, al I X - i ea ş i al X-lea 169
felului său de a fi, urmând formei În care energia dumnezeiască i se înfăţişează. Acelaşi lucru este implicat şi Într-o altă formulă, ecou al ideilor platoniciene, după care există o legătură cauzală
Între chip şi prototipul său; despre chipul omului, spune el, se crede că vine de la adevăratul om care este cauza acestuia.1 Orice ar fi, elementul propriu supranatural care pătrunde fiinţa sub forma energiei, care nu este altceva decât harul divin, reprezintă În acelaşi timp unitatea universului ca şi unica sa cale de mântuire.
În ceea ce îl priveşte pe om, harul divin a luat o formă foarte specială. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea lui.
Prin aversio a Deo şi conversia ad creaturas, omul a pierdut al doilea termen, falsificându-l În acelaşi timp pe primul; omul a căzut bolnav şi, În ciuda liberului arbitru pe care l-a păstrat, el nu putea să se ridice prin sine Însuşi. 2 De aceea a venit Iisus: să răscumpere păcatul şi să îl aşeze din nou pe om pe calea mântuirii. Cel mai bun drum este, se pare, rugăciunea, definită ca Înălţare a minţii către Dumnezeu;3 viaţa pământească este singura ocazie ce are acest scop. Unirea cu trupul este ca un stagiu, ca o perioadă de asceză pentru doM.ndirea nemuririi. După moarte, care este un sfârşit parţial, nu mai există schimbare În bine sau În rău, nu mai există pocăinţă; nu că Dumnezeu nu acceptă pocăinţa, ci pentru că sufletul nu mai este capabil să se schimbe.4 Omul este o adevărată lume În miniatură şi, avân_d un suflet şi un trup, el ţine echilibrul Între intelect şi materie; el este legătura ce uneşte vizibilul şi invizibilul, respectiv sensibilul şi inteligibilul.5 Ceea ce îl leagă
pe om de puterile netrupeşti şi inteligibile este În mod natural mintea lui, care este partea cea mai pură a sufletului, nu distinctă
de el, 6 şi apetitul raţional al minţii, care este voinţa, prima mişcare 1 Op. cit., 94, 548 C.
2 Op. cit., 96, 576-7.
1 Op. cit., 94, 1389 C.
4 P.G., 94, 1573 B.
5 Op. cit., 95, 144 B.
6 Op. cit., 94, 924 B.
170
B ASILE TATAK IS
a minţii.1 Omul cugetă împins de o dorinţă raţională şi, cugednd, judecă. Este de la sine Înţeles că acest apetit raţional este liber.2
După cum vedem, esenţa omului, forma pe care energia sau emanaţia divină o ia În el, este mintea. Deci, dnd Dumnezeu este Înţeles prin raţiune, prin chiar acest fapt el realizează îndumnezeirea acestui animal raţional care este omul.3 Dar omul nu are numai apetit raţional; el are şi apetit iraţional, element constitutiv al ousiei sale animale. Viaţa este imposibilă fără pasiunile iraţionale. Dar, iar aici se află esenţialul, fiecare patimă are o sarcină
specială de Împlinit, iar apetitului raţional îi este dat să caute această
sarcină şi să vegheze ca ea să fie îndeplinită. Astfel, de exemplu, dorinţa i-a fost dată omului de a-L dori pe Dumnezeu şi voinţa Lui, iar mânia pentru a se servi de ea contra diavolului şi contra păcatului. 4 La baza antropologiei lui Ioan Damaschinul, În care îi urmează Între alţii pe Nemesius din Emesa şi pe Grigorie de Nyssa, stă acelaşi postulat ca şi la baza universului său: pentru a Înţelege atât omul cât şi desăvârşirea sa, este necesar să Înţelegem urzeala, mai exact creaţia. Iar prin ea vom Înţelege şi natura fiecărei fiinţe, şi ceea este potrivit acestei naturi În scopul desăvâr
şirii sale. Această doctrină, Înrudită cu cosmologia stoică, este pătrunsă de o spiritualitate deosebită, care îi era necunoscută
fatalismului stoic şi care ajunge la concluzii diametral opuse, ca atunci când e vorba despre patimi.
Problema răului constituie cea mai mare dificultate pe care omul trebuie să o depăşească pentru a ajunge la scopul dorit. Adevărul, spune Ioan Damaschinul, este cunoaşterea fiinţelor; el este un habitus,• deci o fiinţă; greşeala, din contră, este necunoaşterea 1 Cf. Anastasie Sinaitul, mai sus, p. 88 şi urm.
2 P. G., 95, 144 C.
3 Op. cit., 95, 132 A.
4 Op. cit., 95, 148 B.
• Termenul (aici in latină) a fost utilizat incepând cu Aristotel in forma sagreacă, hexis, ce desemnează cunoaşterea autentică pe care filosoful o leagă devirtute, virtutea morală fiind, după acelaşi filosof, identică acestui hexis. La
